Despre mălai și feminitate
Mă așez la birou să scriu și o parte din mine parcă vrea să mă împingă să creez ceva de preț pentru toate vocile femeilor din neam. Îmi dau seama că partea asta este una care pune presiune să încropesc o perlă din măruntaiele experienței lor și al modului în care au influențat-o pe a mea.
Nici nu apuc să mă dumiresc bine ce se întâmplă în interiorul meu, că, din pivnițele devenirii mele întru ce sunt, îmi răsună o voce familiară:
– Tu să nu fii mălai crăpat ca mine! se aude vocea mamei prin celulele mele, ca un ecou al ființei ei prin trupul meu de acum.
Un amestec de amuzament și înduioșare mi se învălătucește prin vasele de sânge la fel ca și rotocoalele de fum de țigară care mă învăluiau în bucătăria copilăriei mele. Și mama și tata erau fumători – de tutun și de clișee și de viziuni cu adevărat moderne, despre rolurile atribuite cultural și social femeilor și bărbaților. Aici am avut și noroc și ghinion – ca tot omul până se limpezește cu privire la cine este el, dincolo de influența părinților și a cutumelor de gândire despre diferențele de gen din sistem. Sau împreună cu ele, după cum preferă fiecare.
Pentru orice tip de ignoranță sau neatenție există un preț de plătit. Pentru emoțiile care ne plutesc prin ființă, cele legate de feminitate, de exemplu, și pe care refuzăm să le privim cu ochi autoreflexivi… costurile sunt după chipul și asemănarea copilăriei noastre. Adică ne trezim repetând aceleași povești. Identic. Sau cu pălăria contramodelului, care o ascunde tot pe ea, Măria scenariului familiar.
Ei, vă puteți imagina ochii mei rotunjiți a mirare când dădeam din întâmplare peste o așa plăsmuire a încercării mamei mele de a dospi în mine aluat nou și sănătos din ce a trăit ca piciulină și ar fi vrut să nu-mi dea mai departe. Da, când îi simțeam năduful că nu este ceva mai îndrăzneață într-ale afirmării de sine, mai ales în contextele neașteptate, când era luată prin surprindere și când din adâncuri se ițea un fel de neîncredere sau timiditate. De care îi era ciudă. Îi era ciudă pe această sfială care se înstăpânea în ființa ei cu forța unei inhibiții. Ei aproape nu o recunoșteam în aceste contexte, într-atât era de spontană, jucăușă și creativă când se afla în familie sau printre prieteni, oricum cunoscuți.
N-o întrecea nimeni la încropit bucate din ochi, cum erau pupezele din cocă rumenite la cuptor, care te așteptai să zboare pe nepusă masă spre papilele tale gustative. Reușea să plămădească din piatra seacă a unor resurse limitate niște uimitoare daruri de frumos (picturi cu flori, rochii, coafuri de toate națiile). Mama mea era un fel de zână acasă, dar un fel de copil mare, speriat, în situații mai formale.
Credeți însă că și-a propus să mă învețe și pe mine să gătesc, să croiesc, să pictez? Nu, nicidecum. „Lasă astea, o să ai timp de ele mai târziu, fuguța la învățat și citit pentru școală”, era îndemnul ei. Dacă mi-am arătat eu interesul, ea nu m-a alungat din bucătărie, doar că motivația nu m-a dus prea departe, m-am oprit la linia de orizont a unei ciorbe, a unei tocănițe și a urșilor de mămăligă cu brânză pe care adoram să-i însoțesc pe timp de seară la hibernat prin stomacul meu. Ceea ce s-a luat însă ca scaiul de mine a fost acest mod de a vedea posibilități creative peste tot.
Citește continuarea articolului în ediția de martie-aprilie 2023 a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!
