Duelul celor două Ane
Când am decis să îmi închei activitatea sportivă, nu aveam nici cea mai vagă idee cum va arăta viața mea de după sport…
Bineînțeles că schițasem în gând o mulțime de scenarii, unul mai impresionant decât altul. Mă vedeam petrecând timp în tihnă cu ai mei, colindând lumea, savurând fiecare zi… trăind pentru mine fără să bag de seamă ceasul care sună dis de dimineață; fără gândul și presiunea că trebuie să iau medalie și la următoarea competiție; fără zboruri lungi, escale interminabile și hoteluri obscure din cine știe ce colț de lume.
Decizia a venit în mod natural, fără să forțez lucrurile. Chiar dacă (probabil) aș mai fi putut fizic, izvorul meu de motivație secase și nu mai eram dispusă să depun același efort pentru a mai încerca să urc din nou pe podium. Ziua aceea venise, cortina se trăsese. Era momentul să încep să îmi construiesc o nouă viață în afara sălii care-mi fusese casă mai bine de 20 de ani… Să îmi dau jos masca de scrimă și să văd cine sunt cu adevărat.
M-am trezit în prima zi din noua viață neștiind încotro s-o apuc! Ce-i drept… nici în prima, nici în următoarele. Deși zi de zi încărcam „to do” list-ul cu vrute și nevrute și le bifam în neștire, am început să mă simt din ce în ce mai goală. Cu cât făceam mai multe, cu atât mă simțeam mai fără sens, rătăcind prin propria viață cu zâmbetul pe buze pentru că nu-mi dădeam voie să le arăt oamenilor că nu-mi era bine. Îmi era greu și să recunosc față de mine că nu era totul așa cum visasem. Deși aveam toată libertatea din lume, nu știam ce să fac cu ea.
Totul a culminat într-o deplasare de câteva zile în afara țării. Aveam la dispoziție trei zile în care să mă bucur de un oraș nou, să descopăr locuri și să cunosc oameni. În loc de asta, m-am surprins rătăcind fără țintă pe străzile orașului necunoscut, simțind cum anxietatea mă îmbrățișează strâns până ajunge să mă sugrume și pulsul crescând de parcă aș fi fost în plină competiție. Toate astea se întâmplau într-o zi senină de vară în care oamenii se plimbau zâmbitori în jurul meu, își beau cafelele la terase cochete ori savurau înghețate delicioase în timp ce-și purtau pașii pe străduțele înguste, iar eu mă aflam la câteva secunde de un atac de panică.
M-am oprit pe o bancă de piatră și am făcut câteva exerciții de respirație care mă ajutaseră deseori înainte de asalturile importante. Am rămas țintuită acolo pentru câteva zeci de minute încercând să îmi dau seama ce se petrece cu mine. Parcă niciodată nu simțisem atât de real golul din mine care acum părea că vrea să mă înghită.
Cred că marele meu avantaj este că nu mi-a fost niciodată teamă sau rușine să vorbesc despre problemele mele. Așa că imediat ce am reușit să mă îndepărtez de „prăpastia” imaginară am pus mâna pe telefon și am început să sun ca să cer ajutor.
Citește continuarea articolului în ediția de martie-aprilie 2023 a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!
