E necesar ”sa-ti reglezi conturile’ cu parintii?
E mai bine sa explodezi cu riscul de a rani sau sa-ti inghiti reprosurile cu riscul de a nu rezolva niciodata problema? Iata cateva marturii si sfaturi ale expertilor pentru a evita ca fiecareintalnire cu parintii sa se transforme intr-un cosmar.
Am intrat intr-un nou an. Sarbatorile le-am petrecut cu cei dragi, dar, pentru unii dintre noi, au fost insotite de o vaga senzatie de neliniste. Aceea ca vechile mecanisme – tinute in frau in cea mai mare parte a timpului, prin tot felul de subterfugii – au fost readuse la viata cu ocazia sarbatorilor petrecute in familie. Vorbele, cadourile pe care le primim, anumite gesturi ne fac sa ne simtim respinsi sau sufocati de atata iubire, gelosi sau exclusi, supraapreciati sau subestimati…
Si toate se pot cumula, intr-o neliniste care nu ne permite sa ne bucuram de sarbatoare, trezind nemultumiri sedimentate, vazand in fiecare gest si atentie un gand ascuns, o intentie pe care o respingem. Toate aceste suparari care vin din copilaria noastra trezesc uneori incontrolabila dorinta de a spune, odata pentru totdeauna, ce avem pe inima.
„Era intr-o seara de Craciun cand am rabufnit“, isi aminteste Stefan, 33 de ani. „Pentru a mia oara in acea seara, mama repetase cat de dragalase erau fetele fratelui meu, pe care le coplesise cu cadouri. Eu eram celibatar, fara copii, si ma zbateam, fara vreun rezultat, la serviciu, iar fericirea insolenta a fratelui meu imi facea situatia sa para si mai rea.
M-am tot gandit la asta in intreaga perioada dintre 25 si Revelion, asa ca m-am ridicat, hotarat fiind sa-mi spun oful. Le-am zis parintilor mei ca-l preferasera dintotdeauna pe fratele meu, ca nu ma iubeau pentru ca eram un ratat, dar ca eram un ratat din cauza ca nu ma iubisera niciodata…
Nimeni n-a inteles nimic, mama a plans toata ziua, prin urmare m-am scuzat si n-am mai vorbit niciodata despre asta. Din ziua aceea, de acum sapte ani, toata lumea se teme de venirea Craciunului. Azi, n-as mai avea genul asta de iesire. Insa atunci eram la inceputul unei psihoterapii. Este asta o scuza buna?“
Este, in orice caz, un declic obisnuit, spun psihoterapeutii.
Cand incepem o terapie, ne regasim toate emotiile refulate, toate temerile, toate blocajele, si le descoperim pe cele care se datoreaza parintilor nostri. In acest caz, nu vrem decat un singur lucru: sa vorbim despre ele. Insa, cum nu suntem inca eliberati de aceste emotii si nu le putem aborda corect, parintii sunt cei mai pasibili sa faca un pas gresit si sa reactiveze totul. Si ne regasim astfel in pielea copilului speriat care am fost odata.
Citeste continuarea in editia lunii martie!
