Idei bune pentru casnicii bune

Dragostea e ideala, casnicia este reala. Confuzia dintre cele doua nu ramane niciodata nepedepsita, scria Goethe, plin de duh. Asa o fi? Sa nu existe de fapt nicio legatura intre cele doua? Intre modelul de mariaj pragmatic traditional, si cel actual, bazat pe afecte si idealul de fericire, media e greu de conturat.

Dar daca, in loc sa idealizam casnicia, am face din ea un proiect lucid? Tot ceea ce inconjoara azi ideea de casnicie pare roz si mai ales, pare ca va fi ca la inceput… O intreaga industrie a rochiilor de mireasa, a nuntilor de vis, apoi a rochitelor si a pantalonasilor de copii, a caselor mari si masinilor de familie, a asigurarilor de viata… Totul concureaza in cultura noastra pentru a sugera ca o casnicie este ceva care dureaza si ca satisfactia si complexitatea ei cresc de la an la an.

Asa o fi? Doi oameni se cunosc, se indragostesc, le vine ideea de a se casatori, de a face copii, de a imbatrani impreuna. Foarte nobil! Nimeni nu prea vorbeste insa de scenariile alternative, cand doi oameni, un el si o ea se cunosc, sunt mai mult sau mai putin convinsi de relatia lor, dar intervine mama ei si mama lui si pun problema casatoriei, pentru ca nu e bine sa traiasca necununati, etc. Fac un copil, se plictisesc cativa ani impreuna, el are o aventura, ea face o depresie… Viata pare mai degraba colorata astfel.

ADEVARUL E LA MIJLOC

Adica exista si cupluri inteligente emotional, care pot porni de la o relatie mediocra si o pot face minunata. Exista si cupluri care uita de ele si din pasiunea de la inceput fac investitii afective proaste si ajung unde nu isi imaginau sau doreau.

Pascal Bruckner, eseistul care analizeaza moravurile postmoderne, a scris de curand un eseu interesant despre casnicie (e drept, cea din societatea franceza), ale carei transformari le vede, schematic, astfel: gata cu alianta pragmatica, bazata pe interese comune, care a facut ca timp de secole casnicia sa fie o legatura destul de durabila… Iubirea era arareori invocata pe vremuri pentru stabilirea unui contract marital.

Mai importante erau averea, statutul, pastrarea averii in sanul unui clan, prezenta copiilor, ajutorul concret pe care sotii si-l datorau pana la moarte. Azi imperativul cultural al iubirii in casnicie face ravagii. Azi, trebuie sa-l iubesti pe celalalt ca la inceput, sau sa te straduiesti macar si, daca nu iti iese, e grav…

Constatarea ca viata de zi cu zi este prozaica si plina de probleme, ca romantismul se epuizeaza repede si ca stresul poate ucide usor afectiunea si tandretea, ca prezenta copiilor este departe de a fi exclusiv binecuvantarea despre care se vorbeste in carti, caci ei au nevoi care adesea ii extenueaza pe parinti, ca sexul nu mai e ca la inceput si ca tentatia noutatii si inselarii este mare si chiar… de inteles (cine nu a fost tentat de altcineva in decursul anilor de casnicie sa ridice primul piatra), ca nu suntem supraoameni, ci biete creaturi cu energia si cheful lesne epuizabile… Iata adevarul.

CE SE POATE FACE?

In primul rand, sa renuntam sa mai idealizam! Sa privim in fata demonii: vom fi plictisiti, enervati, scarbiti ori satui de mariaj. Vom vrea sa fim iar singuri, sa ne bucuram de „libertate“. Vom vrea sa scapam macar o saptamana de copil, de obligatia de a fi acolo mereu pentru el. Poate ca un studiu extins asupra cuplurilor din lumea intreaga ar revela ca nu e satisfactia asa de mare printre cei casatoriti precum se crede… Deci, ce e de facut?

Silvia Kirasu si Byram Kirasu sunt terapeuti californieni specializati in probleme de cuplu. Sunt casatoriti de peste 30 de ani, deci expertiza lor profesionala si personala merita facuta publica intr-o carte. Lucrul s-a intamplat, si a aparut Arta mentinerii casniciei, tradusa in limba romana la Ed. Trei.

Citeste continuarea articolului in revista Psychologies, editia iunie 2013.