Iubirea de sine este indispensabila

O buna relationare cu ceilalti porneste de la una si mai buna cu noi insine. Pentru acest lucru este, insa, fundamental, sa ne stimam si sa ne acceptam asa cum suntem.

Imi amintesc, in anii studentiei, ca participam la cursul de filosofia religiei, sustinut de domnul Andrei Plesu. Cand s-a adus in discutie sintagma celebra „iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti“ s-a pus, desigur, problema ca acest lucru este imposibil. Explicatia si interpretarea domnului profesor au fost, insa, foarte firesti si surprinzatoare. Am fost invitati la un scurt exercitiu de sinceritate de sine.

Rezultatul? Nu ne iubim pe noi insine atat de tare pe cat am crede. Ne invinovatim, ne razbunam pe noi insine, ne ignoram nevoile reale… Acest punct de vedere are o valoare psihologica si morala. Am mostenit o cultura spirituala si morala care ne-a inoculat sentimentul vinei si altruismului ca ideal.

Suntem invatati de mici ca este bine sa oferim altora din ceea ce avem, ca este frumos sa ii ajutam pe cei din jur. Codurile de politete promoveaza aceasta atitudine, fortandu-ne sa percepem natura relatiilor interumane intr-o lumina artificiala, mai frumoasa decat, poate, este ea in realitate. Exista o cale de mijloc fireasca, pozitiva, undeva dincolo de nepasarea fata de ceilalti si cea fata de noi?

Totul incepe in copilarie

Raspunsul contrazice, intr-adevar, viziunea traditionalista a renuntarii de sine, a sacrificiului, a intoarcerii celuilalt obraz. Calea impacarii intre cele doua extreme porneste, de fapt, de la propria persoana si emana catre cei din jurul nostru: nu putem fi altruisti decat daca si dupa ce am reusit sa ne iubim pe noi insine.

Text de Irina Buda
Foto: Guliver/Getty Images

Citeste continuarea in revista Psychologies, editia iulie-august.