Julianne Moore – Imi plac emotiile, senzatiile si extremele

Ascensiunea lui Julianne Moore este stralucitoare intr-o vreme cand femeile trecute de 40 de ani se lupta sa se mentina pe linia de plutire in cariera. Iar farmecul ei straniu, ca o combinatie de distinctie rece si feminitate fragila, continua sa suceasca mintile barbatilor. Frumusetea ei nu a determinat-o sa se cantoneze in roluri de femme fatale sau de seducatoare misterioasa.

Desi in 2001 a fost declarata de People’s Magazine ca fiind unul dintre cei mai frumosi 50 de oameni, Julianne Moore s-a implicat cu detasare in roluri generoase, care nu ii puneau in valoare aspectul fizic. Acest lucru i-a adus recunoasterea criticilor, Julianne Moore fiind nominalizata – alaturi de alte premii – de patru ori la Oscar. Entertainment Weekly’s a desemnat-o, de altfel, pe Moore ca una dintre cele 25 cele mai mari actrite ale anilor ’90.

Unul dintre filmele ei dovedeste, o data in plus, atractia ei pentru roluri complexe, controversate si solicitante. Chloe este o poveste despre tradare, infidelitate, incredere, casnicie si nu numai. Julianne Moore nu s-a bazat doar pe talent si motivatie pentru a compune rolurile deosebite care au consacrat-o drept o actrita ce nu se multumeste cu putin.

O americanca de origine scotiana, cu o copilarie aventuroasa – petrecuta in peste 24 de locuri – ea studiaza Artele la Universitatea Boston si apoi se rodeaza pe scena teatrului, in New-York. In 1997, Julianne Moore lucreaza pentru filmul The Myth of Fingerprints si il cunoaste pe viitorul ei sot, scenarisul si regizorul Bart Freundlich. Aceasta a treia casatorie aduce cu sine si o noua provocare: actrita devine mama a doi copii, Cal si Liv Helen. Caminul familiei se stabileste in New-York, pe ale carui strazi, spun curiosii, actrita a fost vazuta nu de putine ori plimbandu-se cu cei mici.

In regula, haide sa stabilim odata pentru totdeauna ce ai impotriva suncii?

Julianne Moore:A suncii? A, da, nu mananc carne!

Cum asa?

J.M.: Nu din motive etice. Pur si simplu nu imi place. Sunt roscata si stangace, pe deasupra. Asta ma face superciudata! Da…
Crezi ca roscatii reprezinta o specie cu totul aparte?
J.M.: Mmm, nu….
Roscatii au, se pare, o rezistenta mai mare la durere si se trezesc in mijlocul operatiilor.
J.M.: Doamne! Ador asta! Da, roscatii din toata Europa, chiar si cei din Italia, se trag, se pare, din vikingi. Au ajuns si pana acolo. Sa prade!

Ai fost mereu in centrul atentiei tabloidelor…
J.M.: Da, paparazzi sunt prin preajma. Nu ii vedeam atat de des cu ceva vreme in urma aici, in New-York. Dar toata cultura celebritatii s-a schimbat… Am inceput sa ii cunosc deja, sunt si unii noi printre ei.

Te consideri o actrita curajoasa sau, pur si simplu, o actrita?
J.M.: Nu, doar o actrita. Uneori oamenii spun despre mine ca as avea mult curaj. |nsa neinfricarea nu poate exista daca nu exista si teama! {i nu mi se pare ca a juca e inspaimantator. Iubesc ceea ce fac. Cand totul merge bine, ma entuziasmez si totul devine amuzant.
Spune-mi, te rog, mai multe despre asta…
J.M.: Sentimentele devin interesante cand joci, mai ales cand trebuie sa te prefaci. Hai sa fim sinceri: e amuzant sa creezi o intreaga poveste cu toti acei oameni in ea. Sa fiu speriata, ar insemna pentru mine sa fac bungee-jumping! Sau chiar sa ma arunc in cap in apa, pentru ca nu imi place senzatia pe care o am cand capul meu intra in contact cu apa! Groaznic… Si nu imi place nici sa schiez! E prea rapid… Nici barcile cu motor, mi se pare ca sunt inspaimantatoare. Abia in situatii de genul acesta as spune despre mine ca sunt – uau! – curajoasa. Dar nu simt asta atunci cand joc pentru ca nu gasesc acest lucru infricosator.

Citeste continuarea acestui articol in revista Psychologies, editia de noiembrie.