Juliette Binoche – Incerc sa gasesc echilibrul in dezechilibru
Juliette Binoche emana farmecul de neconfundat al actritelor frantuzoaice. Tot asa cum nu poti confunda o Brigitte Bardot cu nici una dintre blondele de serie din filmele americane (pe Catherine Deneuve si mai putin!), tot astfel, La Binoche e unica. Emana mister, o anumita melancolie care o face interesanta, un fel de indiferenta fata de lumea glamour a filmului de azi. Intuiesti ca Juliette Binoche este mai mult decat o imagine, si pe buna dreptate. Are in spate o copilarie grea, momente de depresie si de indoiala, exaltari neevidente si meditatii amare.
Cum altfel?! Debutul ei in lumea spectacolului s-a facut sub semnul lui Eugen Ionesco, maestrul indiscutabil al absurdului. Juliette Binoche a acordat in exclusivitate revistei Psychologies Franta un interviu in care vorbeste mai mult despre biografia ei, despre copii, despre stilul ei de viata, cautat foarte simplu, despre trecut si despre viitor. Prezenta din aceasta toamna pe ecranele din Romania cu filmul Copie conforme, pentru care a luat premiul pentru cea mai buna actrita la Cannes anul acesta, La Binoche apare din nou in lumina reflectoarelor drept gratia intruchipata a varstei a doua, asa cum este ea: complexa, profunda, meditativa.
SA-TI EXPRIMI TALENTUL
Pentru Juliette Binoche, arta este ceva care tine de domeniul evidentei. Are toate talentele: actrita recunoscuta pe plan mondial, pictorita, dansatoare…
„Cand eram mica, ma simteam pierduta la scoala in lumea notelor si a propozitiilor de genul «trebuie/nu trebuie». Apoi, nici nu am invatat sa citesc laolalta cu ceilalti copii, din cauza despartirilor si a calatoriilor din timpul copilariei mele. Curtea de recreatie era iesirea mea de urgenta, acolo eram fericita si puteam sa exist. Puteam sa-mi las imaginatia sa zboare si sa-mi creez vieti posibile. Si sa-mi fac prieteni, desigur. Jocul, pentru mine, era un colac de salvare. Cand am montat Regele moare de Eugen Ionesco, la liceu, la varsta de 17 ani, la finalul reprezentatiei mi-a fost clar. Chiar daca nu stiam inca ce voi face, voi juca sau voi regiza, voi face decoruri sau cinema, ei bine, actoria era ceva care venea din familie. Imi gasisem dorintele de adancime: sa comunic prin intermediul artei.
Am crescut intr-o familie de artisti care lupta impotriva privatiunilor materiale, insa avea aceasta sete de nepotolit pentru arta.
De fapt, dupa toti anii acestia de actorie, astazi, simt nevoia sa ma deschid spre ceva nou. Cheful de a dansa ma surprinde si pe mine insami. Acum doi ani, eram la o sedinta de masaj, si maseuza m-a intrebat: «Vrei sa dansezi?» Am raspuns ca da. Nu stiam ca spun, dar era evident. Mai tarziu am aflat ca era sotia coregrafului Akram Khan! Si mi-am spus mie insami: «Nu stiu sa dansez» si «nu am dansat in viata mea, n-o sa indraznesc!»“
Citeste continuarea in revista Psychologies, editia de octombrie.
