La ce foloseste culpabilitatea

Culpabilitatea este o experienta emotionala dezagreabila, caracterizata de un sentiment de tensiune, anxietate si agitatie.

Dar, cu mult inainte de a constitui o manifestare inadaptata, ea este un semn al unei bune sanatati psihologice.

Culpabilitatea ne semnaleaza cand am actionat gresit, cand nu ne-am respectat valorile si principiile morale.

De exemplu, „sunt intotdeauna suparata pe mine atunci cand ma enervez la supermarket din cauza unei casierite“, spune Elena, 31 de ani.

Putem alege sa ne comportam altfel, sa dam dovada de rabdare. „Nu mi-ar placea sa-mi pierd controlul si nici sa ii ranesc pe ceilalti. Regret cuvintele pe care le-am folosit“, continua aceasta.

Amintirea framantarilor care acompaniaza culpabilitatea ne incita sa fim loiali, sa ii tratam mai bine pe ceilalti, animale sau fiinte umane.

Ea ne face mai empatici, mai sensibili la suferinta, mai rapizi in a ne scuza. Este, deci, o plasa de siguranta utila pentru a ramane pe drumul cel drept, o emotie structuranta, garant al constiintei noastre in ceea ce priveste binele si raul.

Totusi, asa cum am constatat de multe ori, in viata cotidiana sentimentul de culpabilitate rar ne face sa mergem pe aceste cai rezonabile.

Chiar din contra, adeseori este cauza unor angoase inutile. Cu atat mai mult, cu cat sentimentul acesta nu ne permite sa distingem culpabilitatea utila de perdantul sau distrugator.

O emotie universala

Nu trebuie sa valorizam absenta totala a vinovatiei, caracteristica psihopatului, pentru care celalalt nu este decat un obiect. Dupa psihanalistul Jacques Lacan, ca si bucuria, culpabilitatea apartine sentimentelor universale si arhaice, care apar intr-o maniera aproape innascuta.

Pentru psihanalistul Melanie Klein, una dintre principalele specialiste ale copilariei timpurii, ea se manifesta de la primele luni de viata si rezulta din ambivalenta sentimentelor pe care le-a avut mama: copilul se invinovateste ca detesta aceasta fiinta – de altfel, adorata.

Din cauza tendintelor de a ne pierde intre realitate si imaginar, cu totii suntem condamnati la culpabilitate. Aici intra si actiunile pe care nu le vom savarsi niciodata (sa ne omoram tatal, mama, vecinii sau colegii de serviciu care ne deranjeaza), chiar si imprumutand celorlalti sentimente pe care probabil nu le au.

O viziune prea idealizata asupra noastra ne impinge astfel sa resimtim esecurile ca pe niste greseli morale: „Ma invinovatesc ca nu imi e atat de bine pe cat ar trebui“.

Sau putem fi torturati de o culpabilitate inconstienta, pe care nu o observam, dar care ne indeamna spre un comportament de esec sau care ne imbolnaveste.

Citeste continuarea articolului in Psychologies, editia aprilie 2012