Lasa-i loc si tatalui

Specialistii repeta: o „mama buna“ lasa tatal sa-si „ocupe pe deplin locul“. Dar cum sa o faci fara a-i lasa un rol… secundar? Astazi, femeile pot avea un copil cum vor si daca vor, dispun de trupul lor si au puterea decizionala pe care odinioara doar o visau. Dar, odata cu libertatea de a alege, au iesit la iveala si zecile de trairi si ganduri care secondeaza alegerea de a deveni mama.

Mai nou, femeile au un noian de dorinte si de obligatii care adesea le pun in umbra pe cele ale tatalui. E adevarat ca, fiind cele care poarta sarcina si care nasc, au mai multe drepturi decat partenerul lor. Dar cand unele femei sunt tentate sa vada in primul rand in partenerul lor un „genitor“ si mai putin un tata, lucrurile tind sa incline spre extrema cealalta… Care, ca orice extrema, poate avea efecte nocive.

Multi barbati se vad cu dificultate in acest rol nu prea bine definit al tatalui. Ori „un copil fara tata este ca o casa fara acoperis“ afirma o maxima budista. Simpatica formulare, care are meritul de a aminiti o evidenta uneori uitata: copiii au, de asemenea, nevoie de tatal lor, fie el in viata sau nu, prezent sau absent, competent sau nu… „Viziunea despre tatii implicati, ce sunt ei si ce ar trebui sa fie tinde sa se limiteze la modelul de tata activ, din categoria sociala de mijloc, atent, cu valori si credinte, care nu sunt doar aducatori de alocatie acasa, dar si interesati in a furniza confort si incredere tinerei mamici“, explica Angela Dinu, Manager Proiecte & Programe de Educatie, Medisystem Hospital.

„De fapt rolul activ al tatalui in cresterea copiilor se negociaza in familie; de multe ori el este, constient sau nu de rolul lui, in competitie cu mama. Si totusi tatii ar trebui incurajati sa se ocupe de copii, chiar daca stangaci la inceput. Responsabilizandu-i, ii faci de fapt partasi cu drepturi egale cu tine, ca mama si mandri de sarcina lor, mereu alaturi, disponibili, aratand ca le pasa.“

Tatal, acest destabilizator

Sa-si inchida copilul intr-o bula protectoare este o tentatie comuna la numeroase mame. Deliberat sau nu, ele isi asuma in intregime cresterea copilului, il izoleaza de restul lumii, iar asta pentru ca doresc sa le fie recunoscuta legatura unica intre ele si copil. Insa tentatia de a proteja excesiv copilul se poate intoarce la un moment dat in detrimentul acestuia. Angela Dinu confirma: „Exista tendinta la supraprotectia materna, datorata unui exces de zel gresit inteles, in detrimentul grijii tatalui, interesat sau nu de cresterea copilului.

Este vorba de modelul tatalui vazut prin diversitatea culturala, sociala, economica si istorica, chiar. Cum am putea incuraja tatii sa-si exploreze capabilitatile din punct de vedere educational pentru a ramane deschisi la aceasta abordare?

Procesul de educatie prenatala a cuplului il transforma, il schimba, il responsabilizeaza, ancorandu-l in realitate. Prezenta tatalui la nasterea pruncului asteptat poate sa fie deopotriva inconfortabila sau dezagreabila, dar si o experienta de neuitat, profunda si spectaculoasa. Tatii incep prin a planifica si pregati venirea pe lume a copiilor lor, dar si rolul activ si semnificativ pe care il va avea in viata lor. Restul e doar o problema de timp si de hotarare!“

Implicat de la nastere

Nu e asa de simplu, mai ales in zilele noastre. Se spune ca mama iarta, iar tatal stimuleaza copilul si il pune fata in fata cu noi provocari. Modelul social actual nu mai este insa atat de rigid: mamele pot fi stimulatoare (ele sunt „perfectioniste“ si solicita copilului sa fie respectuos, ordonat, harnic, silitor la scoala), in timp ce tatii au devenit cei iertatori, care inchid o­chii la greselile copilului (incercand, in acest fel, inconstient, sa pre­ia in inima copilului locul lasat liber de mama). Implicandu-i pe tati, inca de la nastere, in ingrijirea celui mic, astfel de pozitionari „con­cu­rente“ de­vin, insa, mai usor de evitat. „Sotia mea m-a invatat sa ii schimb scutecele fetitei mele: s-o simt mis­cand in mainile mele este cu ade­va­rat magic!“ se entuziasmeaza Filip, kinetoterapeut.
…

Adaptare de Alina Miron
Foto: shutterstock.com

Citeste continuarea in revista Psychologies editia lunii februarie.