Marion Cotillard – Am invatat sa imi cultiv umorul
E una dintre cele mai cerute acrite franceze in cinematografia mondiala. Si poate ca de aceea ea aspira catre liniste. Anul trecut, a facut senzatie in rolul unei dresoare de balene care isi pierde ambele picioare in urma unui accident (De rouille et d’os de Jacques Audiard). Dar rolul sau de capatai ramane Edith Piaf…
Partenerul ei Guillaume (Canet) se afla la celalalt capat de lume in momentul acestui interviu, Marion este la New York, iar Marcel, fiul lor, la Paris. Nu este simplu pentru o actrita atat de solicitata sa fie fresh la fiecare interviu, disponibila si calda… Este autentica, sensibila… sau nimic. Odata cu succesul venit cu La Môme (La vie en Rose), totul ii merge perfect profesional.
O curteaza regizori ca Michael Mann, Steven Soderbergh, Christopher Nolan. Un vis pentru o actrita, dar nu tocmai un vis pentru o femeie care are nevoie de liniste, de o viata simpla si linistita. Cand auzi ce critici dure isi aplica, e greu de inteles cum se descurca public sa-si pastreze imaginea mandra. Dar acesta este paradoxul ei si, in acelasi timp, provocarea: sa admita contradictia care o defineste. Sau poate sa incerce sa o rezolve.
Psychologies: In filmul De rouille et d’os, interpretati o femeie care ramane fara picioare in urma unui accident. Cum ati pregatit acel rol?
Marion Cotillard: Am vizionat o multime de reportaje si documentare. Nu am vrut sa intalnesc persoane care au patit asta… Pentru mine, nu este doar povestea unei fete care isi pierde picioarele, cu tot sistemul ei de protectie, barierele, tot ceea ce ar fi putut sa ii iroseasca viata. Deci, in final, nu pierde nimic, ci castiga enorm.
Dar nu e de colo sa poti sa mergi fara picioare: va vedem inaintand in maini. Asta nu vi se pare bizar?
M.C.: Nu mi-am dat seama prea bine. Pentru La Môme m-am pregatit fara sa fi jucat vreodata o batrana. Asa si cu fata fara picioare. Poate parea ciudat, dar pentru mine, cinematografia este ceva copilaros, un joc. Asta nu inseamna ca nu o iau in serios. Copiii se joaca foarte serios!
Acest rol v-a schimbat perspectiva asupra handicapului?
M.C.: Nu imi place sa vorbesc despre persoanele handicapate de parca un om se poate reduce la handicapul sau. Toti suntem handicapati intr-un fel sau altul. Și anumite persoane pe care le numim astfel au alte calitati, de pilda un curaj care lipseste multora.
Care sunt handicapurile dvs.?
M.C.: Am avut mereu dificultati in a ma exprima fluid si limpede. Nu cred ca am o problema cu cuvintele, ci cu claritatea.
Cum se explica?
M.C.: Prin frica. Frica ma paralizeaza, ma pietrifica… Invat sa o controlez, zi de zi. Reusesc. Dar o vreme mi-a fost frica de absolut tot.
Adica de ce, mai exact?
M.C.: De fapt, daca incerc sa dau de sursa fricii, vad ca nu are un motiv real.
Frica de ceilalti, de judecata lor?
M.C.: Era valabil pentru cand eram mai tanara. Acum, mai putin; imi dau seama ca nu serveste la nimic sa iti fie frica de judecata cuiva. Am inteles asta prin cunoasterea de sine, prin experientele mele feminine, dar si de actrita. Pentru ca acesta este principiul acestei meserii: sa studiezi cum functioneaza umanul, emotiile omenesti, reactiile.
Va este frica de prea multa expunere?
M.C.: Nu, nu este asta. Pur si simplu, ma intreb ce am eu interesant de spus. Acum imi adresez foarte multe intrebari despre ceea ce fac, despre cauzele in care ma angajez. Aceste intrebari vin poate din faptul ca o vreme am privilegiat activitatea mea de actrita in dauna oamenilor care conteaza pentru mine realmente. Vreau sa imi onorez cu precadere aceste angajamente. Am calatorit mult pentru filmele pe care le-am facut, poate prea mult. Este extraordinar, dar am nevoie sa ma recentrez, sa ma intorc la ceea ce ma inspira.
Citeste continuarea interviului in revista Psychologies, editia iunie 2013.
