Monica Barladeanu – Sunt vulnerabila si inflamabila

Dincolo de aceste lucruri, Monica Barladeanu e o fiinta abordabila si modesta. Poate ca a interiorizat adanc valorile care o faceau in adolescenta sa se gandeasca la calugarie.

Are o discretie si o distinctie suverane in fata barfelor, dar vorbeste deschis daca ii castigi increderea.

Care sunt cele cinci adjective care te-ar caracteriza in prezent?

Monica Barladeanu: Pasionala, empatica, vulnerabila, inflamabila, excesiva uneori.

Cum a fost copilaria ta?

M.B.: Foarte scurta. Gradinita mi se pare acum departe, intr-o ceata totala (minus cateva serbari in care ma mai vad); scoala mi s-a parut scurta, am inceput sa lucrez devreme (de la 16 ani, in vacantele de vara), iar timpii firesti de joc si vacanta, de care un copil se bucura, au fost comprimati in perioade scurte, dar intense.

Mi-a placut mult sa sar ata, sa fac pe vanzatoarea la aprozar, in spatele blocului, unde ceilalti copii cu care ma jucam „plateau“ cu frunze de salcam pentru pietricelele care treceau drept cartofi, sa joc mim in serile calduroase de vara sau sa organizez un minifestival Mamaia in fata scarii de la intrarea in bloc, cam imediat dupa ce Mamaia cea adevarata se incheia.

Pentru ca restrictiile si interdictiile erau numeroase, direct proportionala ne era si creativitatea si solutiile de divertisment pe care le gaseam eu si prietenii mei.

Desi mama n-ar spune ca am fost un copil destul de agitat, asta e doar pentru ca stie pe jumatate trasnaile de care eram in stare, dovada genunchii mereu loviti, pansati si in permanenta recuperare dupa diverse cazaturi serioase.

Scoala mi-a placut enorm, pentru ca mi-a dat ocazia unei competitii permanente, iar asta e unul din lucrurile care m-au definit multa vreme. M-a stimulat oricine era mai bun decat mine in orice, si-mi faceam repede un scop din a dobori „recorduri“ stabilite de altii.

Dar adolescenta?

M.B.: Adolescenta a insemnat in mare parte trei ani de liceu pedagogic si un an rebel de liceu teoretic. Cei petrecuti in Dealul Copoului, acolo unde era Liceul Pedagogic din Iasi, au fost destul de contemplativi, incarcati de misticism si de cautari spirituale (asta, si pentru ca ma pregateam sa dau un atestat de profesor de religie in clasele primare), cu excursii periodice la manastiri, nopti lungi in care ascultam goldies la radioul ascuns sub plapuma si cu plimbari nesfarsite pe aleile cu tei, pentru care Copoul e faimos.

Fiecare drum spre scoala insemna sapte kilometri de mers pe jos zilnic, dar, de-obicei, asta era partea favorita din zi, prilej de comentarii indecente cu colegele (era scoala de fete, 32 in clasa, niciun baiat coleg pana in clasa a XII-a, cand m-am transferat) sau de visat ore bune cu ochii deschisi, fara sa te intrerupa nimeni.

Cand m-am mutat la Liceul „Eminescu“, in clasa a XII-a, am descoperit ca reflexele mele de relationare cu colegii baieti erau reduse, atrofiate chiar, si in prima faza am fost tacuta, retrasa si usor antisociala, dar in acelasi timp mi-am dat seama ca imi place posibilitatea inventarii unei personalitati/identitati noi odata cu schimbarea completa a mediului frecventat, si cred ca asta a fost prima tentativa inconstienta de construire a unui personaj.

A propriului personaj. Sigur ca joaca asta nu dura decat tot atat cat rezistam si eu ca „stire“ (nou-venita clasei) dar pe parcursul anului am ajuns sa dezvolt prietenii destul de stranse cu cativa dintre ei, cu care inca sunt in legatura pe Facebook.

Citeste continuarea interviului in revista Psychologies, editia iulie-august 2012.