Naomi Watts – Sunt mai inteleapta cu fiecare an
Naomi Watts are o viata plina si ocupata. Dar nu ar vrea sa fie altfel. Nimic nu pare imposibil pentru mama cu norma intreaga si sotul ei, actor si el. Liev Schrieber, Naomi Watts si cei doi fii ai lor, Sasha si Kai, locuiesc in New York. O femeie matura, frumoasa si profunda.
Naomi Watts are 44 de ani. De cand a decis ca vrea copii, s-a pomenit incarcata de culpabilitati. E greu sa fii actrita de Oscar, frumoasa si eleganta si, in acelasi timp, mama eroina. Sa arati supla, sa faci sport si in acelasi timp sa petreci orice minut liber cu copiii.
Este calculata in raspunsurile pe care le da in interviuri, stie ca orice poate fi intors pe dos. Cel mai recent film al ei, The Impossible, este povestea unei femei care isi vede familia sfasiata de un eveniment colosal: tsunami-ul din 2004, de pe coasta Thailandei. Partener in acest film ii este Ewan McGregor. Rolul Mariei ii da ocazia unei noi partituri dramatice, registrul in care Naomi Watts isi gaseste cel mai usor cuvintele si nuantele. Sau cel putin asa se zice…
Psychologies: Cum a fost rolul acesta? A insemnat sa alergati desculta prin noroi…
Naomi Watts: Stiam ca va fi greu din punct de vedere fizic. Apa se „comporta“ mereu… conform reputatiei pe care o are. Dar povestea din interior e puternica, valul acesta a luat mii de vieti. Filmul este saga unei familii, dar si istorisirea intimitatii dintre ei. E un film pe care nu il uiti cu una, cu doua. Cand am terminat de filmat King Kong, un film foarte solicitant pentru mine fizic, un film de actiune, am crezut ca nu mai pot face unul la fel. Dar e ca nasterea: esti mereu in stare sa mai treci o data prin asa ceva. Este un film provocator la nivel uman.
Dar, ca mama, probabil ca este mai expresiv, pentru ca va puneti emotiile personale in el, nu? Puteti sa ne povestiti felul in care v-a afectat?
N.W.: Cand agentul meu m-a sunat sa imi spuna ca are un scenariu despre tsunami, am zis ca e o idee destul de buna. L-am intrebat daca va fi un film despre dezastru, in care va trebui sa tip si sa para ca ma inec, daca va fi ceva senzationalist. Mi-a spus ca nu, ca este un omagiu adus miilor de vieti disparute. Apoi am auzit ca va fi regizor Juan Antonio, unul dintre cei care mi-au trezit interesul. Apoi am citit scenariul si m-am hotarat. Parea incredibil de realist. Am inceput sa gandesc din perspectiva Mariei…
De obicei, sunteti foarte eleganta pe ecran. Dar pentru acest film ati renuntat la frumusete si ati acceptat sa va murdariti. Care a fost senzatia?
N.W.: Pai nu este greu deloc. Filmul spune o poveste si trebuie sa fie cat se poate de adevarata. Nu e loc de vanitate aici. Iar presiunea este mai mare atunci cand trebuie sa arati bine. Imi amintesc ca filmam intr-un spital, aveam masca pe fata si asta imi dadea un fel de barbie dubla. Cineva a spus ca trebuie remediata problema, iar eu am tipat ca nici nu ma gandesc. Mi s-a amintit, dintr-o data, de toate vanitatile noastre de actori si asta m-a enervat. Si ce daca am barbie dubla? Oare de asta ii pasa unei femei aflate sub teroare? Cui ii pasa in rest?
Citeste continuarea interviului in revista Psychologies, editia martie 2013.
