Nu vreau sa fiu flatata – Cate Blanchett

Destul de departe de stereotipurile cinematografice, Cate Blanchett are o identitate mult mai complexa decat cea de leading lady. E mama, actrita de teatru (arta mai complicata) si militanta pentru detronarea miturilor paguboase care fac din tinerete un dictat impovarator… Rolul ei din cel mai recent film regizat de Woody Allen arata ca desteptaciunea e cea mai sexy calitate la femei.

Psychologies: Actrita, mama, manager – calatoriti cu copiii des, de exemplu, in Noua Zeelanda, unde ati turnat The Hobbit…

Cate Blanchett: Da. Ii iau cu mine peste tot si ii dau la scoli locale. Fiii mei mai mari sunt fascinati de Noua Zeelanda. Am experimentat fascinatia lor prin ochii lor de copii. Citesc cu ei cartile dupa care fac filme si ii vad cat sunt de uimiti de fictiune.

Va place sa vedeti ca va admira activitatea de actrita in astfel de filme?

C. B.: Sunt inca mici, deci ei nu pot intelege ceea ce fac eu pana la capat. Dar ii vad ca sunt fascinati ca mama lor e Galadriel! Unul dintre lucrurile cele mai grele este sa ii tin departe de platou, pentru ca ar sta mereu cu mine la machiaj, la filmare…

Ati preluat, alaturi de sotul dvs., Andrew Upton, Sydney Theatre Company in 2008. Care a fost provocarea pentru dvs.?

C. B.: Teatrul e o forma de arta foarte speciala, cel putin pentru mine. E ceva care evolueaza constant. Dialogul dintre mine si actori, in timpul repetitiilor, sau ceea ce se intampla cu publicul, cand ai spectacole itinerante, asta da sens vietii mele de actrita. Imi place sa calatoresc cu piesele noastre, sa le punem in scena pentru toti. E o provocare mereu gratifianta.

Eu si sotul meu vrem sa itineram spectacolele cat mai mult. Si vrem sa afle copiii nostri cat mai multe despre radacinile lor australiene. Eu sunt atrasa de mediul stimulant pe care il ofera teatrul, mai mult decat de film. Nu se compara nimic cu teama si entuziasmul de a fi pe scena, in fata oamenilor. E o experienta minunata pentru amandoi!

Ati regretat vreodata ca ati refuzat roluri mari pentru ca va dedicati teatrului si copiilor?

C. B.: Pot face si eu tot ce poate face o mama. Am trei copii si un sot cu care conduc o companie de teatru. Acestia sunt termenii mei de referinta. Am cateva luni pe an cand nu muncesc, iar filmele pot sa mai astepte. Muncesc mult, pentru ca asta e natura mea. Am o parte a personalitatii foarte ambitioasa si de asta fac multe. Si nu simt ca sacrific ceva daca mai renunt. Imi iubesc viata pe care o am acum.

Cum v-a schimbat conditia de mama? Cum vedeti cariera acum?

C. B.: Nu schimba mare lucru, schimba numai cantitatea de munca pe care vrei sa ti-o asumi. In trecut, am dus o viata peripatetica. Acum vreau stabilitate. Vreau sa stau cu ei, nu vreau sa ii dezradacinez de fiecare data cand filmez in vreun loc, pentru ca au nevoie de stabilitate. Desi copiii sunt foarte adaptabili si invata mereu din experientele noi pe care le procuri pentru ei. Le place, de exemplu, sa mearga peste tot in Noua Zeelanda.

Ati mai povestit despre felul cum ati crescut alaturi de bunica dvs. si cat de important e lucrul acesta pentru sentimentul de familie si de radacini.

C. B.: Da. Am crescut alaturi de bunica mea si am experimentat senzatia de istorie a familiei, care vine dintr-o casa in care traiesc trei generatii. Inveti enorm despre viata si apreciezi lucruri pe care le apreciaza bunica ta. Si asta tine tot restul existentei tale.

Cum vedeti inaintarea in varsta?

C. B.: E ceva de care femeile se tem teribil. Si barbatii de altfel. Nimeni nu vorbeste despre varsta asa cum ar trebui, e tabu. Ba se duc si se injecteaza cu tot soiul de substante. Desi actritele sunt privite mai mult decat oricine pe lumea asta, ele tot se duc sa isi schimbe alura, la medic. Eu cred ca peste 50 de ani va fi foarte la moda sa ai riduri. Te uiti la cineva de 50 de ani si vezi ca nu are nimic pe fata, nimic! Ca sunt nevrozati de batranete si asta nu prea e atragator. Nu vreau sa am o fata limpede si fara expresie. Eu vad istoria unei persoane pe figura ei. Nu vreau sa sterg asta…

Care sunt cele mai bune lectii de viata invatate?

C. B.: Cred ca am invatat sa tac. E interesant. Cand fiul cel mic s-a nascut, a iesit vorbind… Sotul meu ii spune mereu ca trebuie sa taca. Iar eu imi spun ca nu trebuie sa vorbesc daca nu am nimic de spus. Cred ca asta e o buna lectie de viata.

Jucati in cea mai recenta productie semnata de Woody Allen. Cum e experienta?

C. B.: Cand te cheama Woody sa faci film cu el, stii ca vei spune „da“. Spui da inainte sa vezi scenariul. Cand am citit scenariul, a fost mortal. Nu doar ca povestea e geniala, dar personajele sunt atat de bine conturate! Jasmine te face praf! E stricata la cap femeia asta si are un simt al sinelui atat de fals…

Woody da toate cheile intelegerii personajului. Dar subtil. Ea isi schimba numele, ca sa nu se stie ca e adoptata. Felul cum se misca, se imbraca, totul iti arata ca s-a inventat pe sine, dar e o inventie nevrotica. Chiar daca nu ar fi decazut atat de spectaculos prin indiscretiile financiare ale sotului ei, cred ca tot ar fi clacat la un moment dat.

Am petrecut ceva timp cu oameni tulburati psihic si mi-am dat seama ca boala nu e un loc prea placut, in care sa te afli la un moment dat. Am un amic al carui frate are dementa, si e tanar. Imi spunea ca cele mai grave momente sunt cele in care se agata de sanatatea mintala, cata o are. Asta ma emotioneaza in cel mai inalt grad. Pentru ca atunci cand cineva e dus cu totul, e pierdut, nu mai are simtul realitatii. Cred ca cel mai provocator lucru a fost sa o joc pe femeia asta atunci cand nu mai bea si nu mai lua pastile si era lucida.

Citeste continuarea interviului in revista Psychologies, editia noiembrie 2013.