Puterea cuvintelor
Mai degraba neglijente decat rautacioase, unele dintre cuvintele parintilor lasa urme adanci. De mici le-am auzit cu totii. Odata deveniti adulti, le repetam. Iata mici scene din viata de familie, cu urmari pe termen lung, care ne fac sa meditam.
Marian si Daniela, de patru si sase ani, sunt frati. La fiecare sfarsit de saptamana, programul lor include o vizita la tara la bunici, la parintii tatalui. Pentru ca mama nu se afla in cele mai calde relatii cu socrii, copiii sunt invatati ca, odata ajunsi, trebuie sa fie foarte cuminti, sa stea numai pe scaunelele lor. Daniela vede la un moment dat pisica bunicilor strecurandu-se pe sub masa plina cu bunatati. Nu se poate abtine, si se apleaca de pe scaunelul „arondat” sa ia pisica in brate. In graba ei, rastoarna un pahar cu vin de pe coltul mesei, scapa pisica si se trezeste apucata de brat de mama, care o repune la locul ei: „Ti-am zis sa stai cuminte! Uite ce ai facut, acum bunica trebuie sa curete dupa tine”. Degeaba vrea bunica sa impace lucrurile, Daniela se simte vinovata si rea. Asa sa fie oare? Climatul cotidian al copiilor – fara indoiala, iubiti si protejati – este presarat cu astfel de fraze, fara mare importanta pentru cel care le rosteste, dar aproape corozive pentru destinatari, adica pentru copii. Dictate de oboseala, de agasare si poate si de dorinta de a proteja excesiv, ele nu au intentia de a dauna. Dar, foarte adesea, ele il marcheaza pe cel mic.
Amintiri din copilarie
Raluca R. are acum 35 de ani si isi aminteste ca a facut aproape o depresie la un moment dat, o stare de mare tristete, pe care nu o mai incercase si pe care nu stia cum sa o inteleaga si sa o gestioneze. Era intr-o perioada de presiune mare la serviciu, era obosita si i s-a parut ca e doar oboseala la mijloc. Pana intr-o seara, cand, vorbind cu o prietena care i-a marturisit ca este insarcinata si ca nu-si doreste copilul, i-au venit in minte cuvintele tatalui ei atunci cand acesta a divortat de mama ei: „Plec sa gasesc o femeie si o fetita mai bune”. Nu a contat atunci ca tatal ei bause mai multe pahare sau ca ulterior a avut o viata frumoasa alaturi de mama ei si de tatal vitreg. Povestirea prietenei a facut-o sa planga. A doua zi se simtea mai bine, dar a decis sa telefoneze psihologului si sa se confeseze pana la capat. Desigur, terapia a ajutat-o sa descopere ca acele cuvinte, uitate ulterior destul de repede, au revenit sub forma simptomului depresiei la maturitate, in acea perioada de slabiciune cauzata de oboseala.
Apoi sunt umilintele de neuitat. Petrut isi aminteste ca a simtit o rusine cumplita atunci cand, la varsta de sapte ani, s-a aflat public faptul ca el inca mai facea pipi in pat. Clara isi aminteste sentimentul general de esec pe care l-a incercat in clasa a IVa, atunci cand, in fata invatatoarei ei, mama i-a vorbit ca unui copil dificil, fara vreun interes pentru ceva.
Citeste continuarea in revista Psychologies, editia lunii mai.
Foto: Guliver/Stone.