Sunt gata să aflu că adolescentul meu este îndrăgostit?

Aud mame de adolescenți spunând că nu au fost atât de obosite de pe vremea când alăptau din oră în oră. De fapt, sunt și mai obosite, zic ele. E oboseala aceea de îngrijorare. Nopțile nedormite se transformă în zile, iar adolescenții de la ele din casă devin niște ființe greu de înțeles. Iar ele sunt descumpănite. Parcă nimic din ceea ce fac nu este bine.

Băiatul care nu ieșea din hoodie-uri, acum se trezește cu 45 de minute mai devreme și lasă după el o dâră de parfum subtil. Fetița care mai ieri sporovăia tot timpul, acum ia micul dejun privind în gol, cu un zâmbet șugubăț. Ce se întâmplă? Au întâlnit cei mai minunați oameni de pe fața pământului. Mama obosită își face curaj să întrebe: ce îl/o face atât de special(ă)? Aici pornește o rafală de răspunsuri cu „cel mai” și „cea mai”, de unde biata mamă nu poate trage prea multe concluzii. Mai degrabă îngrijorări. Dacă își va bate joc de ea? Dacă nu folosesc protecție? Dacă nu sunt pregătiți?

Vestea proastă e că nopțile nedormite abia au început pentru voi. Vestea bună e că în următoarea perioadă adolescentul vostru va cunoaște cea mai efervescentă rată de maturizare.

În urmă cu aproape 80 de ani, Erik Erikson, psihanalist de origine germană, stabilit în America, identifica mai multe stadii de dezvoltare, pe care le descria în cuvinte-cheie. Adolescența înseamnă pentru el identitate versus confuzie de rol. În periplul adolescentin, copilul caută să își găsească o identitate proprie, diferită de a familiei, care să îl reprezinte și să îl facă să se simtă  bine cu el, în timp ce se luptă în mijlocul unei confuzii de rol. El se luptă pentru a-și demonstra propria valoare, în timp ce își creează limite ale fiecărui rol: prieten, fiică, iubit, elevă.

În funcție de cât de bine va fi gestionată în casă, în familie, această luptă între identitatea proprie și roluri apare diferența între adolescenții care vor avea comportamente deviante, care lasă urmări, și cei care știu unde să se oprească.

În acele familii care respectă valoarea personală a fiecărui membru, în familiile unde nu se practică umilința, identitatea adolescentului se conturează natural. Dacă familia proprie i-a respectat demnitatea, adolescentul nu va permite nici în afara casei altceva mai jos decât ceea ce a primit, indiferent de rolul în care se află. Un adolescent care este martor la relația dintre niște adulți care se prețuiesc unul pe celălalt chiar și atunci când sunt supărați, va solicita același tratament și din partea celor din jur. Modelul familial se transformă pentru el într-o putere personală care îl ajută să își gestioneze fiecare rol din perspectiva identității sale și nu a acțiunii rolului respectiv. Cu alte cuvinte, nu trebuie să facă ceva anume pentru a fi prețuit, ci este prețuit deja și are libertatea de a lua decizii, știind că nicio decizie, bună sau proastă, nu îi condiționează valoarea personală.

Când adolescentul tău este îndrăgostit, privește-l cu iubire și ajută-l să navigheze printre așteptările pe care le are socialul de la el, amintindu-i că rămâne prețios și iubit, indiferent de ce zice un rol sau altul despre el.

Când la orizont apare inevitabilul sfărâmării inimii, se creează o stare de tensiune în casă, care ne duce spre zona moralizatoare: noi știm ce urmează și asta ne înspăimântă, iar adolescentul nu știe ce urmează și asta îl entuziasmează. Dar un părinte „pe fază” nu va „cobi”, ci își va ține în frâu predicțiile, transformându-le în întrebări.

Ce face iubitul tău/ iubita ta să te facă să te simți specială?

Cum îți arată într-un grup că ești prietena lui?

Cum te prezintă?

Când ai avut o zi proastă, cum reacționează când îi povestești?

În ce mod te complimentează/ admiră?

Din 7 zile, câte le petreceți separat? Cum reacționează la nevoia de a avea timp pentru tine?

Aceste întrebări deschid calea de comunicare către lecțiile pe care noi le știm deja și pe care, da, i le-am putea da mai departe ca atare – dar dacă am face cu adevărat asta, am închide toate șansele de a ajunge vreodată la sufletul de adolescent. Iar când părintele nu mai ajunge acolo, din păcate, se va găsi cineva să o facă. Iar acel cineva sigur nu îl va iubi necondiționat. Și atunci să vezi durere. Durere pe care n-o va mai povesti cu tine.

E greu să te uiți, cu mâinile legate, la formarea experienței de viață a propriului copil, mai ales când în fața ta nu vezi adultul în devenire, ci tot pruncul de odinioară, pe care-l îmbrățișai, să-i treacă. Dar știi ceva? În continuare are nevoie de îmbrățișare. Un singur lucru sigur nu va da greș: să rămâi consecvent în îmbrățișări, proclamându-i valoarea, identitatea, iubirea pe care o va primi veșnic de la tine.

Când va veni inevitabila inimă frântă, onorează ceea ce această experiență va produce în el sau ea: maturizare, creștere spre un echilibru frumos între identitate și rol. Nu putem aștepta să creștem adulți independenți dacă nu le permitem să-și trăiască emoțiile și intervenim „să îi apărăm”, ca odinioară la locul de joacă. Suferința e parte din viață, e un profesor dur, dar eficient.

Amintește-ți de propriile provocări din perioada adolescenței, care sigur nu se vedeau atunci ca acum. Acum gândește-te: cum îi arăți adolescentului tău că este prețios?