Apă, aer, ţărână și soare
M-am născut în București, dar mare parte din copilăria mică mi-am petrecut-o desculță și cu părul despletit, la poalele dealului pe care se odihnește Crucea lui Iancu, în Blaj. Apoi, vacanțele mi le petreceam tot acolo. Timpul avea cu totul altă conotație pe vremea aia, pentru că ziua mereu era plină de aventuri, iar noaptea părea o pierdere de vreme.
Cât era ziulica de lungă, băteam la piciorul gol, dealul la poalele căruia se afla căsuța mătușii Ana. N-am simțit niciodată nevoia să mă încalț pentru a cutreiera câmpurile însorite sau pentru a face chiar și câte trei-patru ture pe zi în susul și-n josul dealului, pe care, sub lumina soareluri și în mireasma câmpului, mă opream mereu să culeg buchete de flori pentru toate femeile casei, să împletesc coronițe, să șterpelesc fructe din curțile vecinilor, să fac concurs cu băieții cine se mozolește mai tare de dude, când era vremea lor. Nu mi-a trebuit niciodată nimic mai mult decât să sug miere din florile proaspete ale salcâmilor, să îmi fac nevoile în câmp și să mă șterg cu frunze de brusture, să gonesc găinile spre seară către casă și să vizitez toți vecinii care aveau animale mai multe în bătătură decât mătuși-mea. Periodic țineam morțiș să fiu dusă în vizită la vecinii care aveau capre, ba chiar am ținut să le plimb și eu din când în când, mă furișam la cei ce țineau cai, și-i invidiam în secret pentru legătura aia profundă pe care-mi părea că o au cu animalele acelea mari și frumoase, când le țesălau sau le potriveau șaua.
Inutil de spus că beam lapte nefiert cald, proaspăt muls de la vacă, aveam în fiecare vară câte un purceluș al meu pe care îl adoptam și-l protejam de restul purcelușilor, sugeam uneori lapte direct de la scroafă împreună cu restul purceilor, iar când creșteau mai mărișori îmi plăcea să-i scarpin cu peria de sârmă și apoi să-i călăresc. Vara mergeam cu restul copiiilor la Târnave și mă bălăceam până la apus, apoi reveneam cu marfarul acasă și împrumutam câțiva cartofi din pivnița mătușii ca să-i coacem la foc de tabără, sub plopii înalți de pe marginea drumului, până se făcea întuneric afară, răsărea luna și era timpul să intru iar în casă. Nu mă plictiseam niciodată! Aș putea spune că eram un copil sălbatic, nu mă deranja nici mirosul animalelor, nu mă înțepa nici țărâna în tălpile picioarelor, nu mă dădeam în lături de la a mă cățăra în cel mai înalt dud și nici nu mă deranja să mă înțep în desișul de zmeură din grădină sau să mă cațăr în vișinul plin de omizi al mătușii. Când îmi amintesc de acele vremuri, inevitabil îmi lăcrimează ușor ochii și-mi dau seama că acelea sunt cele mai frumoase amintiri din viața mea, că sălbăticia era doar naturalețe, că legătura pe care o creasem cu plantele și dealul și văile și animalele nu era decât însăși comuniunea cu mine însămi, pentru că eu eram parte din ele, iar ele parte din mine și împreună formam un întreg…
Citește continuarea articolului în ediția de octombrie 2022 a revistei Psychologies sau abonează-te și primește în dar cartea „Mă doare portofelul”, de Marie-Noëlle Maston.
