Arta de a trăi Viața

Când am primit invitația să scriu un articol pentru revista Psychologies despre ce mă pasionează și conectat cu tematica revistei mi-am spus că îmi voi pune intenția în acest sens și voi vedea ce apare. Primul gând care a apărut a fost povestea despre care veți citi mai departe, însă au dat năvală și altele. Și atunci am zis că voi sta cât e nevoie, să se așeze. După două zile  am constatat că în noianul de povești ce rulau în interior, una anume, prima aparută :-), reapărea cu o forță mai mare – și atunci am luat decizia că „Da, asta e!”. Însă, evident aveam nevoie de permisiunea persoanei implicate pentru a scrie despre ea. Și în dimineața zilei de azi, când scriu aceste rânduri, am sunat-o pe mama (ea fiind persoana căreia era nevoie să-i cer permisiunea) și o întreb „Ce faci?” și ea îmi răspunde „Sunt în tramvai, vin de la cimitir”. Atunci am realizat „Incredibil, te sun exact azi să îți cer permisiunea de a spune povestea dumitale”. Astăzi se împlinesc fix 3 ani de când fiul ei, fratele meu mai mic, a trecut în lumea non-fizică. Și întrucât răspunsul ei a fost un mare DA, iată ca o aștern pe hârtie.

Acum 3 ani și 3 luni, primeam inițierea în gradul de Maestru în Reiki și maestrul care ne iniția ne-a recomandat să alegem o persoană cu simptome fizice astfel încât să îi oferim reiki ca tratament de vindecare o perioadă mai lungă de timp. Mi-a venit în minte mama mea, care la doi ani de când apăruseră primele simptome, ajunsese să nu-și mai poată mișca mâna dreaptă și avea dureri foarte mari. Făcuse diverse tratamente medicamentoase care nu mai funcționau, iar medicii îi spuneau că are nevoie de operație la un nerv în zona încheieturii mâinii, datorită unui blocaj al acestuia. În acest context am întrebat-o dacă își dorește să primească reiki și am văzut pentru prima oară o dorință puternică a ei în acest sens.

Aveam ceva emoții, cu toate că aveam încredere în proces, mai ales că experimentasem pe mine mult timp, însă să ofer altcuiva tratament constant, era ceva nou. Așa că iată-ne la prima sesiune și ca să putem măsura progresul de-a lungul timpului (obișnuită din practica de coaching) am întrebat-o „Pe o scară de la 0 la 10, 0 fiind lipsa durerii și mâna funcțională, iar 10 reprezentând durerea cea mai mare și imposibilitatea de a folosi mâna, unde te afli acum?”. Răspunsul ei a fost 10 – mai avusese suișuri și coborâșuri în cei 2 ani, însă se pare că în acest moment era la maxim.

Am început tratamentul zilnic (câte o oră pe zi) și am observat că de la o sesiune la alta, durerea scădea cu câte 1 punct, astfel că după 3 ședințe era la 7. Și eu eram uimită de rapiditatea procesului – e drept că maestrul îmi spusese înainte că nervii se vindecă cel mai ușor, pentru că sunt cele mai sensibile formațiuni din corpul uman și deci receptive la câmpul electromagnetic – daaa, logic :-). Însă în a patra ședință mi-a venit o idee inspirată din practica de NLP, dar și întărită de ce auzisem de la un medic specialist în medicina holistică – în starea de meditație să adresezi o întrebare corpului „Care este mesajul pe care vrei să-l primesc prin acest simptom? sau Care e intenția pozitivă a acestui simptom?”. Și i-am făcut mamei invitația în acest sens și să rămână deschisă să primească răspunsul, oricare ar fi el. Zis și făcut. În timpul acelei sesiuni am simțit cele mai ciudate senzații în corp, pe de altă parte nu le etichetam în niciun fel – intuiția îmi spunea că ceva se întâmplă, chiar dacă nu știam ce. În cazul tratamentului pentru ce avea ea nevoie era necesar să stea cu spatele în sus pentru accesul mai ușor la coloana vertebrală; astfel că la finalul sesiunii, când mama s-a întors cu fața la mine am văzut o figură transfigurată. În sinea mea, mi-am zis „E clar, s-a întâmplat ceva important”. Apoi, cu voce moale, a spus „Știu ce am de făcut!”. Am simțit foarte multă compasiune pentru că am perceput foarte multă durere în suflet mai degrabă, regrete și alte stări emoționale de partea cealaltă – și în același timp își făcea loc și liniştea pe măsura ce conștiința ei integra noua informație. A doua zi, când am întrebat-o unde se află pe scara de la 0 la 10, a spus că la 4. Așadar în urma acestei ultime ședinţe durerea scăzuse brusc cu 3 puncte.  Apoi, pentru că era deja pregătită și eu am o dorință de a-i învăța pe oameni cum să devină autonomi, să fie în puterea proprie, am inițiat-o în Reiki gradul I și a continuat singură tratamentul de auto-vindecare. Într-o lună şi jumătate durerea a dispărut complet iar acum, dupa 3 ani și ceva, mâna continuă să fie sănătoasă și perfect funcțională.

Dar care a fost răspunsul corpului pentru ea și ce este acel ceva de care a devenit conștientă și a ales să îl facă? A ales și a avut puterea să ceară iertare fiului său, fratelui meu, încă în viață pe atunci, pentru anumite lucruri trăite împreună. Iar atunci fratele meu și-a cerut iertare de asemenea pentru ceea ce făcuse în relație cu părinții noştri. Și doar aducând imaginea iertării între un părinte și copil… inima se deschide, emoțiile tranzitează corpul în mod liber și gândurile se schimbă. În esență, prin asta, fiecare experimenta iertarea de sine.

După doar o lună și jumătate de la momentul vindecării mâinii, mama și-a pierdut fiul pe neașteptate. A fost un șoc pentru toată lumea. Uitându-mă în urmă, pot percepe cum toate lucrurile care s-au petrecut cu puțin timp înainte de moartea fratelui meu au contribuit la o tranziție mai ușoară pentru mama prin perioada de după pierderea copilului. Poate că simptomele din mâna mamei mele au fost emoții stocate și neexprimate de-a lungul timpului, însă datorită timing-ului și sincronicităților trăite pot percepe că acele simptome erau mult mai mult de atât – au ajuns a fi un mecanism de semnalizare puternic pentru persoana în cauză de a se alinia la esența a cine este ea cu adevărat – energie creatoare în formă umană. Și se pare că era și cam ultimul tren pentru a încheia anumite lucruri înainte de plecarea fiului. Ființa ei s-a eliberat de o povară astfel încât să meargă mai ușor prin viața ce a urmat.

Această conexiune la spirit, energie universală sau orice alt nume care să exprime esența/ sursa a făcut posibil pentru ea să vadă lumea cu alți ochi. Și apropo de asta, la 3 luni după moartea fratelui meu, mama a început să nu mai vadă prin ochelarii cu dioptrie progresivă ce îi purta zilnic. Oamenii din jurul său au început să ofere diverse diagnostice nefavorabile, însă după un control medical, a aflat că dioptriile au scăzut la aproape zero și poate vedea la distanță fără ochelari. Surpriză! O altă expresie a vindecării corpului când ne realiniem la esența noastră. Și totuși, putem observa cât de limitați putem fi de condiționările/ obiceiurile vechi, în a accesa potențialul existent (a fost nevoie de o resursă externă de această dată pentru a valida vederea fără ochelari).

Anumite evenimente în viață nu le putem prevedea și ele se întâmplă fie că vrem, fie că nu, însă modul în care răspundem vieții este primordial pentru sănătatea noastră mentală, emoțională și fizică. Am încredere că avem mulți aliați alături de noi, psihicul și corpul uman fiind cei mai apropiați (la purtător ca să zic așa :-). În momentul în care deviem de la cine suntem noi cu adevărat în esență, apar primele semnale (emoționale), după care ignorate, pot apărea semnale și mai puternice la nivelul corpului (simptome). De aceea este important să rămânem deschiși și cu încredere că există un mesaj ce ne este transmis astfel încât să ne realiniem, să curgem și să evoluăm împreună cu Viața.