Ba da, Eminescu a existat!
În triviala și distractiva sa carte 10 Ways To Recycle A Corpse (Three Rivers Press, NY, 2011), Karl Shaw face o listă de denumiri date sifilisului, indecenta boală adusă de Columb din Lumea Nouă, în diferitele societăți în care s-a răspândit zdravăn. În funcție de antipatiile cu tradiție ale vremii. Așadar: variola franceză (în Italia, Anglia și Spania), boala napolitană (Franța), boala italiană (Franța), boala engleză (Franța și Turcia), boala germană (Polonia), boala poloneză (Germania și Rusia), variola olandeză (Portugalia), boala portugheză (Japonia și Iran), boala spaniolă (Italia), boala creștină (Turcia).
Pe același calapod, într-o celebră scenetă despre organizarea tovărășească a petrecerii de Revelion, Toma Caragiu propune o listă de cupluri imposibile pentru sărutări la Periniță, personaje care, în epocă, nu se înghițeau defel: „Năstase cu Smith, Teașcă cu Federația, Cargiu cu Țiriac, directorul cu adjunctul, controlul financiar cu gestionarii de materiale, meșterii cu ucenicii, paznicii cu sectoriștii, iar secretarele cu soțiile… cu soțiile”.
Liste și asocieri de genul celor de mai sus, între in-group-uri și out-group-uri cum le numește psihologia socială, sau cele la nivel individual, sunt peste tot, le găsim în toate micro- și macro-grupurile lumii. De aici ni se și trag multe belele.
„Infernul sunt ceilalți!”, spune, cu cinismul din dotare, existențialistul Jean Paul Sartre.
Ce e de făcut? Din nefericire, pe termen scurt, nu prea multe. E tot ca un soi de pandemie, dar mentală. Odată „infectat” de ura față de Celălalt, te vindeci greu. Mai ales că nici vindecătorii nu sunt dintre cei mai școliți. Nici măcar criza prin care trecem nu va schimba prea mult situația, desi e loc acum de reflecții și autoevaluări.
Analiștii presei occidentale fac tot felul de scenarii despre cum va fi după, cum va arăta lumea la stingerea molimei. Specialiștii din științele politice vorbesc de scenarii sumbre pentru perioada post-pandemie: nu de parcă acum ar fi absente, dar rasismul, xenofobia și întregul arsenal discursiv al celor neîmpăcați cu ei înșiși va reveni, spun ei, mai puternic în spațiul public.
Demersul politologilor e relativ simplu: criza de acum seamănă mult cu criza care a dus la ascensiunea nazismului și fascismului european. Sunt ceva mai optimist decât ei. E drept, Idiocracy pare un film documentar, nu o parodie, dar suntem, totuși, în alte cadre. Vorba unui scriitor care îmi place foarte mult, Leon Wieseltier, „oamenii au rădăcini, dar nu sunt plante”.
citește continuarea în ediția specială Psychologies: Împreună
Un articol de Marius Cosmeanu
