Ce se întâmplă, din punct de vedere emoțional, cu copiii care sunt instituționalizați?

Se spune că unui copil trebuie să îi dai doar 2 lucruri ca să aibă parte de o viață bună, rădăcini și aripi. Pentru copiii și tinerii din sistemul de protecție, aceste două lucruri lipsesc cu desăvârșire. Trec prin evenimente traumatice cumplite, care lasă răni adânci în sufletele lor și dezvoltă, din cauza aceasta, mecanisme de apărare care sunt asimilate, de cei din jur, drept teribilisme, pierdere de vreme sau, mai rău, violență gratuită.

În fapt, acești copii au nevoie să fie văzuți și înțeleși, sprijiniți și acceptați. Asta fac cu ei și pentru ei voluntarii Ajungem MARI, cel mai mare proiect educațional aflat în sprijinul copiilor și tinerilor din centrele de plasament. Dar pentru că e nevoie de mult mai mult ajutor, Ajungem MARI a lansat campania Suflet fragil, caut inimă mare. Oricine vrea să sprijine copiii instituționalizați să meargă la terapie și să lupte cu traumele sufletești o poate face printr-o donație de 4 euro pe lună printr-un un SMS la numărul 8864 cu textul „IUBIRE”.

Psihoterapeutul Valentina Băjan lucrează cu mai mulți copii instituționalizați, așa că am invitat-o la o discuție despre trauma produsă de abandon, schimbările care survin după instituționalizare și ce se poate face pentru ca rănile lor să fie oblojite.

Trauma relațională este una dintre cel mai frecvent întâlnite traume, iar trauma de abandon este strâns legată de aceasta. Care sunt efectele ei asupra unui individ, cu precădere asupra unui copil?

Valentina Băjan: Trauma în sine, indiferent de care tip este, produce consecințe pe termen lung și profunde asupra individului. Atunci când cel traumatizat este un copil, efectele sale sunt amplificate ca profunzime, complexitate și grad de afectare la nivel general.

Un număr cumulat de traume trăite de aceeași persoană reduc șansele de recuperare și impun o creștere a eforturilor, soluțiilor și a resurselor necesare vindecării, echilibrării sau măcar a creșterii gradului de funcționalitate a individului.

În cazul traumei relaționale, deoarece relația cu părinții are o funcție asemănătoare cordonului ombilical al fătului, când este afectată relația, modelul de a relaționa, este ca și cum nu se poate hrăni și nu-și poate satisface nevoia esențială de hrană psihică și emoțională. Și astfel poate avea întârzieri sau deficite în dezvoltare.

Relația cu părinții sau îngrijitorii creează atât stilul de atașament, cât și un tipar relațional pentru copil. Toți copiii din centre cu care am lucrat au un stil de atașament dezorganizat. Relațiile pe care le au sau le-au avut cu membrii familiei nu au creat un model sănătos de comunicare și de relaționare. Astfel că nu au dezvoltat abilități de recunoaștere a nevoilor interne, de exprimare a lor, de stabilire a unor relații care să ajute la îndeplinirea acelor nevoi, au o imagine de sine deformată, un model nesănătos de relație, o tulburare a raportului părinte/ îngrijitor-copil și o reprezentare neclară a sinelui conform etapei sale de viață.

Peste toate aceste percepții, imagini și tipare relaționale deformate în urma traumei relaționale, se adaugă și trauma abandonului. Lângă cele enumerate mai sus apare și sentimentul de vină legat de abandon. Se vor întreba ce a fost în neregulă cu ei, de ce au fost abandonați.

Impactul crescut al traumei asupra copilului este favorizat de faptul că el încă nu are o structură fizică, psihică și emoțională formată. Minorul se află în procesul de creștere și dezvoltare, iar trauma îl influențează sau, mai bine spus, i-l deformează prin eliminarea sau perturbarea unor factori care sunt resurse de creștere și dezvoltare. Longitudinal, efectele traumei pot fi cauzele unor diverse afecțiuni fizice, emoționale și psihice. Cu cât este mai mare dezechilibrul individului și neavând nici suficiente resurse, cu atât mai greu îi poate fi să se adapteze, să se integreze și să fie parte contributoare și în echilibru în comunitate.

Ce se întâmplă, din punct de vedere emoțional și nu numai, cu copiii care sunt instituționalizați?

V. B.: Copiii instituționalizați intră în sistem cu un grad mare de anxietate, furie și tristețe. În timp se mai adaugă vinovăția și rușinea. Trăiesc multă anxietate atât în relația cu sine, cât și cu ceilalți. Nu se simt în siguranță fiind printre persoane necunoscute.

Furia și tristețea se împletesc cu anxietatea și duc la dezvoltarea unor mecanisme de apărare dezadaptative prin comportamente antisociale, autolitice, disfuncționale.

Procesul de adaptare la noul statut, mediu poate provoca trăirea altor emoții precum vinovăția și rușinea dacă nu sunt susținuți și îndrumați.

Cum îi afectează pe termen lung abandonul peste care se suprapune instituționalizarea?

V. B.: Pe termen lung, abandonul peste care se suprapune instituționalizarea le aduce o imagine de sine neclară, o stimă de sine scăzută, un permanent sentiment de nesiguranță, o utilizare deficitară atât a propriilor resurse, cât și a celor din comunitate, un grad scăzut de integrare și adaptare în societate și, nu în ultimul rând, un risc mare de tulburări psihice și emoționale din cauza multiplilor factori negativi la care sunt expuși.

Cum pot fi minimizate efectele abandonului? Ce se poate face, în mod concret, și cine poate face aceste lucruri?

V. B.: Cred că putem discuta despre micșorarea efectelor abandonului, în general, prin câteva măsuri asupra unor aspecte care ar trebui reglate periodic în funcție de situațiile specifice.

Consider că sunt câteva direcții asupra cărora ar putea fi îndreptată atenția și anume:

• Crearea unui mediu și sistem în care să simtă siguranță fizică, psihică și emoțională. Adică, regulile din centre să fie concepute și urmate astfel încât să fie un nivel minim de agresivitate fizică, verbală sau emoțională.
• Oferirea suportului psihologic și emoțional în centre, în mod special lucrul cu ei la intrarea în centru. Susținerea psihologică în procesul de adaptare la un nou mediu și statut. Fiecare centru are nevoie de un psiholog care să lucreze atât cu copiii, cât și cu cei angajați acolo.
• Psihoterapia celor cu diverse tulburări/ diagnostice sau cu manifestări comportamentale antisociale, cu grad mare de risc suicidar sau de părăsire a centrului.
• Posibilitatea de a putea rămâne în contact cu membri ai familiei, dacă acel contact nu-i retraumatizează.
• Să beneficieze de posibilitatea de a accesa și utiliza toate resursele culturale, sportive și de artă oferite gratuit de instituțiile statului. Toate aceste activități extrașcolare pot deveni resurse prețioase devenind și mecanisme de autoreglare emoțională, ocazii de socializare, relaționare, cunoașterea societății din care fac parte, precum și posibile surse de venit dacă ar alege să le profeseze.

Copiii aceștia au nevoie să cunoască și să înțeleagă comunitatea și mecanismele ei de funcționare și din alt unghi decât cel cu care au venit din familiile lor sau cel pe care îl dezvoltă în centru. Asta ar însemna să li se explice regulile, limitele după care funcționează societatea, care sunt criteriile și valorile care contează, ce au ei de făcut pentru a se adapta și a deveni autonomi. La nivelul cel mai simplist, a li se oferi variante și oportunități conforme nivelului lor de dezvoltare psihică și emoțională de a accesa o ocupație profesională care să-i ajute în a deveni independenți financiar și social.

Cum se poate lucra cu traumele acestor copii? Ce soluții există pentru a trece peste durere?

V. B.: Cu traumele pot lucra doar cei care sunt specializați în a lucra cu ele. Restul, cei din jur, ajută dacă își fac datoria pentru care se află acolo, privindu-i ca pe niște ființe valoroase indiferent de istoricul lor de viață, tratându-i cu acceptare, umanitate, drag, răbdare și limite ferme, dar de bun simț.

Lucrezi cu mai mulţi copii şi tineri instituţionalizaţi, şi asta de multă vreme. Cum decurg aceste şedinţe? În cât timp se văd primele efecte ale psihoterapiei?

V. B.: Ajungem Mari susține prin contractul nostru de colaborare psihoterapia copiilor și tinerilor instituţionalizaţi cu care lucrez de peste un an de zile. Ședințele au același cadru temporo-spațial ca și restul ședințelor mele și beneficiază de același grad de implicare profesională din partea mea.

Ce este diferit este ritmul și grija cu care lucrez, din cauza multiplelor tipuri de abuzuri la care au fost supuși sau expuși, a consecințelor derivate din acestea, precum și existența unor factori de menținere a dezechilibrelor emoționale. Primele schimbări ca și efecte s-au văzut după primele 2-3 luni, dar am avut și un caz când s-au văzut peste o jumătate de an. Este foarte multă neîncredere din partea lor la început, durează puțin mai mult până se creează alianța terapeutică.

Din păcate, aceste schimbări sunt condiționate și sunt foarte sensibile la restul factorilor la care sunt în continuare expuși – mediul în care trăiește copilul, relațiile pe care le are, modul în care este tratat de către cei din jur, tratamentul medicamentos pe care-l ia, influențele din partea membrilor familiei, experiențele pe care le mai are, starea sa de sănătate.

Cred că indiferent de cât de mari sau mici sunt efectele, asta nu ar trebui să ne oprească din a ne păstra speranța și dorința de a-i ajuta. Este important să nu ne oprim din a face ce știm, să continuăm să îmbunătățim susținerea pe parcurs, în funcție de nevoile noi apărute.