Corina Negrea: „Nu există nicio legătură între cum mă vedeam înainte de ’89 și ce fac acum.“

Eu am magnet pentru oamenii interesanți. Cumva, îi recunosc şi mă duc către ei şi întotdeauna îmi amintesc cu foarte mare plăcere senzația aceea pe care o am atunci când descopăr câte lucruri ştiu ei. Sunt interviuri în care vorbeşti cu cineva şi, pe măsură ce povesteşte, se deschide un univers spre care poți să mergi.

I-am pus o serie de întrebări Corinei Negrea, iar discuția a curs liber. În cele ce urmează, veți citi povestea care a rezultat. Fac parte din categoria „decreţeilor” (copiii născuți după apariția Decretului 770/ 1.10.1966 prin care se interzicea avortul, n.r.). Eram 14 clase I, cu câte 40-41 de elevi în clasă. Am fost un copil extrem de neastâmpărat până am început şcoala. Pentru că sora mea era mai mică decât mine cu 5 ani şi mama trebuia să stea cu ea, eu am avut foarte mult timp pentru mine. Exploram foarte mult. Ne mutasem în 1973 (exact când s-a născut sora mea) în Berceni, într-un bloc nou, cu şantier în jur. Cei 2 ani până când am mers la şcoală i-am petrecut bătând şantierul. Era un CAP (Cooperativă Agricolă de Producție, n.r.) cu foarte mult teren, multe livezi şi acolo ne petreceam verile şi vacanţele. La școală, am fost o elevă silitoare, nu sclipitoare. În clasa a V-a, m-am mutat de la şcoala din Berceni, unde stăteam, la şcoala nr. 5 din Piaţa Amzei, în centru, şi făceam naveta în condiţiile transportului din anii ’80. Am dat admiterea – treapta I, pe atunci – la Liceul Rosetti, la Ştiinţe Naturale, unde concurenţa era foarte mare și unde am picat cu brio! E fantastică acea senzație!

Citeşte articolul integral în cadrul ediţiei de februarie 2021 a Revistei PSYCHOLOGIES.