Cum ar arăta viața ta dacă ar fi cea mai frumoasă vară?

Închide ochii! Gândește-te la cea mai frumoasă vară pe care ai trăit-o. Recreează imaginea acelei veri în cât mai multe detalii: unde te aflai, ce persoane îți erau alături, ce făceai tu, ce se întâmpla în jurul tău? Poate există un miros, un sunet, o senzație pe care o asociezi cu acea vară? Ce emoții te inundă când retrăiești cea mai frumoasă vară?

Pentru mine, cele mai frumoase veri au fost cele petrecute în adolescență, în satul bunicilor. Nu erau niciodată perfecte, nu reușeam să fac tot ce îmi doream și nu era mereu numai cu zâmbete și reușite. Dar negreșit, la finalul verii, așteptam cu nerăbdare vara următoare, cu tot ce avea ea să-mi ofere. Pentru că, din fiecare vară, mi-am luat sentimentul de libertate interioară, sentimentul că totul depinde de mine și că vara este de fapt o oglindire a mea. De-a lungul anilor, au existat veri, momente, clipe în care am recreat emoțiile verilor din adolescență, dar abia de curând am început să aduc emoțiile și trăirile celor mai frumoase veri în viața de zi cu zi.

Nu cred că există o formulă secretă pentru a-ți trăi viața ca și cum ar fi o vară nesfârșită, așa cum nu cred nici în soluții minune cu rezultate imediate. Lungimea drumului către sine este o variabilă care aparține întotdeauna persoanei care pornește în acest demers. Ușurința sau dificultatea este, din nou, o apreciere subiectivă. Cu siguranță că nu este un lucru ușor să lucrezi cu frici, credințe limitative și rezistențe, dar dacă ai un partener de drum potrivit, alături de care să descoperi noi perspective și resurse, poți ajunge să apreciezi toate provocările ce-ți apar în cale.

Astfel s-a născut conceptul de Best Summer Ever sau a trăi fiecare anotimp, fiecare zi, fiecare clipă ca o vară nesfârșită. Fără a lăsa frica să te imobilizeze, fără să te blochezi în dialoguri interioare critice și în scenarii închipuite pe care mintea ta le proiectează la nesfârșit. Fără să-ți definești starea și echilibrul interior după lumea din jurul tău. Sună aproape utopic, nu? Să poți să te bucuri de fiecare moment, să ai timp să te oprești și să privești cerul, să inspiri adânc, să oferi o îmbrățișare, fără un motiv anume, în mijlocul unei zile aglomerate, să-ți faci timp pentru tot ce ai strâns pe lista „într-o zi, când o să am timp…”, să iubești ceea ce faci și să te trezești în fiecare zi întrebându-te „oare ce mai descopăr azi?”, chiar dacă e luni sau plouă, sau poate ai dormit prost sau insuficient. Asta sigur nu este în acord cu o societate în care e bine să faci mereu mai mult, indiferent cum. În care cu cât ești mai ocupat, cu atât ai mai mult succes, chiar dacă nu ai niciodată timp pentru prieteni, pentru familie, pentru tine. În care măștile sunt binevenite și încurajate, pentru că dă mai bine să pari bine, decât să investești energia și efortul personal necesare pentru a fi cu adevărat bine. În care ești constant încurajat să muncești din greu pentru a avea succes, când de fapt adevărata muncă grea e cea cu tine însuți. Iar odată ce începi munca asta, înțelegi că succesul e de fapt o combinație între rezultate concrete și satisfacție pe toate planurile și că singura definiție relevantă pentru succes este cea personală.

Apoi, apare gândul „dacă eu pornesc în călătoria de autocunoaștere, dar cei din jurul meu nu, nu se schimbă nimic”. Dacă privești în urmă, a pierde, a câștiga și a-ți lăsa amprenta în jurul tău au fost trei aspecte obligatorii ale fiecărei etape de creștere. Realitatea este că, pe drumul autocunoașterii cunoști oameni noi, diferiți de cei pe care îi cunoșteai până acum și e posibil să pierzi totodată o parte dintre oamenii pe care i-ai avut alături. Dar cel mai frumos este atunci când schimbarea ta începe să se oglindească și în lumea din jurul tău, ca un efect de domino la nivel emoțional, comportamental și mental. Un lucru este sigur: felul în care tu vezi lumea și felul în care te raportezi la ea este despre tine. Și orice schimbare ți-ai dori să vezi în exterior trebuie să pornească de la interior, cu tine.