Dragul meu corp

…te-am ignorat o mare parte a vieții mele, întrebându-mă mereu de ce a trebuit să vin aici, pe această planetă, în această viață. Tu te-ai străduit mereu să nu îmi pui mari piedici în căutarea mea sufletească, în practicile mele spirituale sau în fuga mea după sporturi extreme și adrenalină, până când, dragul de tine, nu ai mai putut. Și ai început să dai semne.

Așa am devenit atentă că exiști, că nu te hidratez suficient, că nu te hrănesc atât cât ai nevoie pentru a funcționa în parametri buni, că te supun la multe exerciții exagerate când tu trebuie să te odihnești, că te port în orașe aglomerate și poluate, îmbrăcându-te cu haine moderne dar nenaturale, prin care nu puteai respira. Asta ca să nu mai povestesc despre toate substanțele cu care te „îngrijeam”, pline de compuși toxici. Mi-a luat mult timp să înțeleg că sufletul meu nu ar putea fi aici și acum fără tine. Că nu aș putea să mă bucur de îmbrățișări, fără să te am. Că privitul în ochii celor pe care-i iubesc nu ar fi posibil fără acești ochi plini de lumină cu care sunt înzestrată! Că nu aș putea să mă bucur de toate simțurile, fără tine: de mirosul ierbii, de ciripitul păsărilor, de mângâierea iubitului, de albastrul cerului și de toate minunile de pe pământ.

Citește articolul integral în ediția de iunie a revistei Psychologies sau abonează-te și primește lunar cadourile pregătite.