Eu și stresul

Am început să resimt conștient stresul pe la începuturile școlii, când m-am trezit dorindu-mi să fac totul perfect. Și când am zis „perfect“, practic am invitat stresul în viața mea. Sau cel puțin așa am crezut eu.

În realitate, el era cu mine încă din burta mamei. Nu există secundă de viață pentru un organism fără factori stresori. Avem, de fapt, o relație lungă și bine închegată cu stresul. Ne însoțește peste tot, în diverse etape ale vieții, capătă diverse manifestări, fețe, ne surprinde când plutim pe o mare calmă și, uneori, face… bum!

Ce stres aveam în școală?

Voiam 10 pe linie, să mă comport impecabil, să fiu mereu pregătită, niciodată prinsă pe picior greșit, să mă fac plăcută de toată lumea. Nu știam cum se numește; cu siguranță nu îi ziceam „stres“, dar îl simțeam în corp. Furnicături, dureri de burtă, gânduri repetitiv („Dacă nu am scris corect?“, „Dacă iau o notă mică?“, „Dacă îi dezamăgesc pe părinți?“), agitație, nervozitate.

Anii au trecut și stresul nu a mai plecat din viața mea. Ba parcă s-a tot umflat, ca un balon ce, slavă Domnului, încă rezistă, nu se sparge. Am cerut tot mai mult de la mine, am adăugat în bagajul pe care-l car experiențe menite să-mi spună că viața nu e doar poezie, au apărut griji noi, inclusiv cea supremă: grija pentru un pui de om.

Și, de la stresul că nu voi termina prima din clasă la cel că aș putea să-mi „stric“ copilul, parcă am clipit doar de câteva ori.

Ce ar însemna să se spargă balonul?

Citește articolul integral în Ediția Specială Psychologies, IUNIE 2020: Ce spui în loc de stres?.