Incertitudinile care te cresc în 700 de kilometri luaţi la pas

Am mers 700 de kilometri prin ruralul românesc ca să‑mi descopăr curajul de a merge în ritmul meu.

După un 2020 pe care l-am trăit cum am putut, trebuia să ies în lume. Încet. Nu doar din București, până pe Tâmpa, în Brașov și cu trenul de seară înapoi. Voiam să mă măsor pe mine, ce limite fizice sau psihice mai am. Am pornit pe Via Transilvanica, un traseu de 1.400 de kilometri, care taie ruralul nostru de la Putna până la Drobeta-Turnu Severin și din care mi-am propus să parcurg jumătate.

Voiam să las lumea să se desfășoare în jurul meu, crengile să scârțâie în pădure în ritmul lor, eu în al meu. Să mă surprindă ceva, să simt din nou, chiar dacă prima emoție ar fi fost frică. Cresc din curajul de a înfrunta frica și am devenit repede „fătuca” de la București care umblă singură între satele de pe Via Transilvanica pe jos, cu câteva petarde într-un buzunar. Drumul părea un Bacalaureat al aventurilor prin care trebuia să trec, după mulți ani de drumeții mai scurte prin munții noștri, vara sau iarna.

Examenul m-a trecut prin multe ploi de iulie. În ploaie nu-ți rămâne decât să pui, atent, un pas în fața celuilalt, să accepți tot noroiul care s-ar putea să-ți ajungă și-n fund la o mică alunecare. Învățasem repede că sunt lucruri care nu se rezolvă decât în pădure. Spui că țipi pentru urs, dar poate o faci pentru tine. Nu mai contau nici grijile „mari” de oraș. Hai să trecem de panta asta, hai mănâncă ceva, hai să vedem pe unde e traseul.

Citește continuarea articolului în ediția de februarie 2022 a revistei Psychologies sau abonează-te și primește în dar cartea „Știutorii” cu autograful lui Mircea Cărtărescu.