Jurnal de biblioterapie: Câteva întâlniri cu o necunoscută
La fel ca cele mai multe lucruri, relația pe care o avem cu cărțile începe în copilărie – și e posibil ca ceva din natura acelei prime întâlniri să ne urmeze și în viața de cititori adulți. Mirosul cărții, vocea mamei imitând vocea lupului, faptul că am primit-o de la bunicul aviator, dar mai ales motivul pentru care am rămas acolo și am ascultat povestea – toate detaliile acestea fac parte din răspunsul pe care l-am da azi la întrebarea: de ce citești? Eu am început să citesc ca să nu mă simt singură. Apoi au venit celelalte: identificarea, eliberarea, dobândirea unor instrumente de a-mi îmblânzi lumea. Dar acel prim motiv unic a rămas cu mine până azi. În jurul lui mi-am construit o meserie, cea de editor de carte, care paradoxal m-a făcut să mă simt destul de izolată uneori. Am căutat mereu un mod de a vorbi cu oamenii despre cărți, un mod viu și firesc, iar acestea sunt niște fragmente din căutările mele.
Pentru că prietenii știu că ,,fac cărți”, mă întreabă tot felul de lucruri legate de ele: ce carte să cumpere cadou unui șef, ce titluri sunt mai potrivite pentru băieții pasionați de cățărat în copaci sau ce să citească atunci când ajung într-un impas. La fel am făcut și eu atunci când am avut nevoie. Biblioterapia are la bază un schimb vechi și firesc, în care ideile unor oameni, fixate între coperte, devin medicamente pentru durerile altora sau prăjini cu care poți sări dintr-o etapă a vieții în alta. După Primul Război Mondial, s-a constatat că veteranii aflați în institute de boli mintale, puternic afectați emoțional, reușeau să se deconecteze citind Jane Austen. Biblioterapia a început să fie explorată ca ramură a psihiatriei, dar, neavând rezultate clinice măsurabile, s-a oprit din dezvoltare. În anii ’70, însă, a revenit pe tapetul științelor umaniste – și se pare că astăzi se asociază adesea meseriei de librar.
Citește articolul integral în ediția de mai a revistei Psychologies sau abonează-te și primește lunar cadourile pregătite.
