La braţ cu mine însămi, prin Paris
M-am îndrăgostit de Paris cu mult înainte de a-l vedea.Am avut ideea fixă, când eram mică, să devin profesoară de franceză. Mă îndrăgostisem de cum suna limba, citeam autori francezi, am avut o profesoară de franceză pe care o adoram. În peisajul comunist destul de tern, ea era o apariție care mă inspira: se îmbrăca altfel decât ceilalți profesori, avea un parfum care mă vrăjea, niște bijuterii cu diamante și o tunsoare scurtă, așa cum îmi imaginam eu că trebuie să fi fost femeile la Paris atunci. Parisul era pentru mine, de când eram elevă, artă, cultură, stil, modă, libertate, dezinvoltură, istorie, bun gust, cele mai fine parfumuri.
În prima călătorie la Paris, în 1990, am fost destul de speriată, impresionată, asemenea unui om care nu ieşise niciodată din ţară. Locul era unul dintre cele mai pline de istorie: l-am descoperit la pas, puţin câte puţin, uimită de frumuseţea unei lumi la care nu avusesem acces până atunci. În timp, însă, am fost turist, am ţinut cursuri acolo, am lucrat, a fost locul unde mi-am dat întâlnire cu prieteni din alte ţări, unde stăteam câteva zile înainte şi după fiecare săptămână la Insead (școală de business, n.red.). Deşi sunt, de fiecare dată, la fel de emoţionată ca la prima întâlnire, acum simt spiritul oraşului, mă simt în largul meu în orice loc, mă simt ca acasă, singură şi cu mulţi oameni în jur, cu atâtea posibilităţi, cu atâtea idei, cât pentru mai multe vieţi.
Citeşte articolul integral în cadrul ediţiei de februarie 2021 a Revistei PSYCHOLOGIES.
