Noi „creștem” odată cu… casa
Pe drumul uneori anevoios al dezvoltării noastre personale, căminul nostru este unul dintre cei mai puternici aliați pe care îi avem. Deși acest prețios aliat este din păcate prea puțin apreciat ca atare, totuși orice proces de vindecare interioară și creștere personală nu ar trebui niciodată să ignore relația cu ‘ACASA’ noastră.
„Nu-mi amintesc mare lucru despre casa copilăriei mele…”
sau
„Legat de casa părintească nu am amintiri plăcute. Adică nu aveam niciodată un loc al meu, eram mutat dintr-o cameră în alta după cum aveau ceilalți chef, nevoile mele nu contau.”
sau
„Nu aveam nici un cuvânt de spus în familia mea… Nu mă ascultau, în tot cazul pentru dorințele mele nu erau bani niciodată, doar ‘moșteneam’ jucăriile sorei mele mai mari, cărțile și chiar hainele ei. De-abia când a plecat ea la facultate am avut și eu un spațiu al meu, însă era cumva târziu, parcă nici nu m-am mai putut bucura.”
sau
„Nu am locuit cu părinții mei decât foarte puțin timp în copilărie. Nu aveau cum să mă supravegheze, iar mama avea o sănătate fragilă, așa că am locuit la bunici pe când trăiau ei. Eram mai fericit în casa bunicilor, însă m-am simţit cumva totdeauna abandonat acolo. Iar când veneam să stau cu părinții, mă simțeam foarte ‘nelalocul’ meu, părea că stric ordinea și perfecțiunea care domneau în casa părinților mei. Una peste alta, nu cred că eu știu ce înseamnă ‘acasă’.”
Astfel de gânduri și amintiri am auzit de destule ori în cei peste 12 ani în care am coordonat proiecte de amenajări interioare, ori de câte ori am simțit că este nevoie să forțez această întrebare delicată: „Cum te simţeai acasă în copilărie?”
Cel mai adesea, designerul și beneficiarii (de obicei, un cuplu) fac echipă bună în efortul de a obține împreună casa ‘de vis’ dorită. Însă uneori apar situații în care clienții manifestă nehotărâre cronică, apatie și dezinteres, eventual răzgândeală subită. Iar alteori de-a dreptul blocaje la nivel de creionare a preferințelor proprii ori, mai târziu, pe măsura implementării proiectului.
Din statisticile mele empirice, cam 9 din 10 cazuri dintre situațiile de acest tip aveau cauze care țin de ce au trăit oamenii în casele în care au locuit în copilărie.
Este deja unanim acceptat faptul că prima copilărie, mama şi tatăl, relațiile noastre cu ei de părinte-copil, precum și relația de cuplu dintre ei, toate acestea ne-au influențat caracterul, atitudinea, comportamentele și reacțiile. Și continuă să ne afecteze inclusiv acum la maturitate modul de interacțiune și relaționare.
Se mai acceptă, de asemenea, impactul pe care căminul îl are asupra noastră, îndeosebi efectul culorilor asupra stării de bine și confortului în locuință.
Însă cu căciula mea de designer de interior pe cap, pot să te asigur că relația cu spațiul unde locuim este o stradă cu dublu sens. Ba chiar o autostradă am putea spune, căci are mai multe benzi de circulație pe fiecare sens…
În tot cazul, istoria personală, relațiile trecute și prezente cu oamenii din viața noastră ne afectează chiar și alegerile de design interior, nu mai spun de modul în care ne simțim acasă în prezent, dacă suntem fericiți sau nu. De exemplu, dacă ne simțim bine într-o anume casă. Sau dacă nu putem să ne simțim bine niciunde.
Relația complexă a fiecăruia dintre noi cu habitatul în care trăiește este absolut esențială. Ne ‘formăm’ odată cu casa, care este cel mai adesea ‘scena’ pe care se desfașoară viața noastră.
Uneori casa chiar joacă un rol important, de exemplu, pentru că ce am trăit în relație cu habitatul ne-a marcat semnificativ. Alteori este doar ‘martorul tăcut’, prezent în toate etapele vieții noastre:
- începând de la sosirea bebelușului acasă, cu toate consecințele aferente asupra cuplului, părinților sau fraților născuți anterior,
- continuând cu ‘luptele pentru putere’ în casă, între soț-soție, eventual în amonte cu părinții sau socrii seniori, respectiv în aval, între părinți și copii, precum și, mai ales, luptele de putere între frați,
- câteodată culminând cu divorțul părinților și toată avalanșa de consecințe ‘locative’ care pot decurge de aici, fiecare cu implicații și consecințe psiho-emoționale care mai de care pentru toate părțile implicate,
- și terminând cu alte plecări ale membrilor familiei din casă, la fel de dramatice, între care nu lipsită de importanță este independizarea copiilor și sindromul de cuib gol.
Cum spuneam la început, putem rămâne pe post de concluzie cu această veste bună: Orice pas pe drumul spre creștere personală se face într-o strânsă corelație cu spațiile în care locuim.
Căminul nostru din prezent, prin felul în care conștientizăm și „lucrăm” pe această relație acum, ne poate fi un aliat prețios în a descoperi și a vindeca răni ale trecutului.
Și invers, orice progres în rezolvarea unor probleme din istoria personală va produce o ‘liberalizare’ în abordarea privind amenajarea casei actuale, inclusiv în alegerile de design interior, iar în final, în capacitatea fiecăruia de a fi HAPPY @ HOME.
