Cantarul si noi, o relatie toxica

O greutate buna inseamna si un corp frumos?

Nu! Mai exact, aceasta este o interpretare periculoasa a rolului cantarului in construirea unei imagini de sine pozitive.

Greutatea buna este cea de echilibru, cea pentru care nu depunem prea mult efort pentru a o mentine si care ne respecta morfologia.

Ea este greutatea buna care ne ofera si un corp frumos. Un corp acceptat, pe care ne place sa-l ingrijim si sa-l punem in valoare, fie ca este slab, zvelt sau rotofei!

Dar, in majoritatea cazurilor, atunci cand zicem „corp frumos“, ne referim la norma de azi. Ceea ce este o aberatie, dar si sursa unei mari suferinte pentru toti cei care sunt departe de ea.

In consecinta, afisand o greutate pe care o estimam a fi departe de „corpul frumos“, punem cantarul in rolul supraeului intransigent si tiranic.

Si, din cauza unei gandiri de tipul „cand voi cantari 50 kg, voi fi frumoasa“, ne indepartam de senzatiile noastre corporale si ne privam de placerea de a „locui“ un corp unic.

Fals antrenor personal

Cantarul in rolul unui antrenor personal este o idee dezastruoasa, deoarece nu face decat sa intretina superstitii periculoase („Exista alimente bune, putin calorice, pe care le putem consuma chiar si intr-un mod bulimic, si alimente rele, grase si dulci, pe care trebuie sa ni le interzicem“), care merg spre restrictia cognitiva (controlandu-mi alimentatia, imi controlez greutatea).

Astfel, exista doua modalitati de a manca: controlandu-ne si ascultandu-ne. Cantarul ne indeamna spre control, el transforma corpul intr-un obiect potential periculos, pe care trebuie sa il supraveghem si sa il constrangem.

In timp ce ascultarea senzatiilor alimentare si corporale face din trupul nostru un partener, nu un adversar. Noua atitudine puritana fata de mancare are ca efect o moralizare a alimentatiei: supraincarcarea ponderala, chiar si usoara, inseamna ca ne-am lasat in voia unor placeri „vinovate“ si ca trebuie „sa ne punem ordine in viata“!

Urmeaza apoi privatiuni excesive si inutile. Este stiut astazi ca regimurile draconice „strica“ metabolismul si se soldeaza, pe termen scurt sau lung, cu o luare in greutate mai mare decat kilogramele pierdute.

Vrea mereu sa aiba dreptate

Iar noi il credem, pentru ca avem incredere oarba si gresita in cifre! „Ele nu pot minti“, gandim noi. Si gresim! Aceasta greutate care se afiseaza nu este un adevar stiintific. Cantarul nu poate avea dreptate, intrucat fiecare fiinta este individuala.

Morfologia sa, genetica, modul de viata, istoricul o fac unica. Or, cantarul nu are legatura cu aceasta complexitate, el reduce omul la un numar de kilograme si atat! Sa avem incredere intr-o masinarie si sa depindem de ea ne priveaza de o libertate esentiala: cea de a face alegeri de viata in functie de propriile simtiri. Alegeri pe care le consideram generatoare de stari de bine fizice si psihice.

Sa ne cantarim, dar nu prea mult

Ne putem cantari in mod regulat, cu conditia ca acest lucru sa nu se transforme in dependenta.

In ce ritm? O data pe luna. Considerand normala o variatie de greutate de la 1 la 3 kg.

Cand si cum? Dimineata ori seara, nu conteaza, dar, preferabil, imbracati, pentru a nu „fetisiza“ greutatea. Important este sa avem o estimare globala. De exemplu: sa stim ca avem intre 59 si 61 de kg.

Cu ce cantar? Daca se poate, nu unul performant care, inregistrand cele mai mici variatii ponderale, se transforma intr-o masinarie de produs emotii („Genial, 200 de grame in minus!“; „Ce oroare, 200 de grame in plus!“).

Precizia incurajeaza obsesia si intretine ideile false despre raportul nostru cu corpul si alimentatia.

De Catalina Cristescu