Povestea unei tristeți negrăite
Din prea puține surse putem afla despre relația indisolubilă dintre depresie, stările de anxietate (incluzând atacurile de panică) și nevoia universal umană de evoluție individuală. Depresia și anxietatea sunt luate în general separat, uneori puse în opoziție și, chiar mai rău, în multe abordări se propune tratarea acestora simptomatic, superficial, ca pe niște reziduuri nedorite care trebuie cumva extirpate sau învinse. Cât despre discutarea acestora ca fiind elemente firești, uneori inevitabile ale dezvoltării personale, cu atât mai puțin.
Propun aici o succintă interpretare psihologică a Cărții lui Iona, dar una care nu exclude latura intrinsec religioasă a acesteia și nici nu o impune. Este doar un punct de vedere psihologic despre care am învățat în pregătirea și practica mea că poate scoate la suprafață din cărțile sfinte (din orice religie) o sursă fabuloasă de înțelegere a naturii umane și sociale, și mai departe chiar a transcendentului, asta dacă suntem dispuși să lăsăm deoparte, măcar pentru o clipă, atât exigente dogmatice pe de o parte, cât și aversiuni de tip ateist, pe de altă parte.
Interpretarea psihologică e mult mai revelatoare, cel puțin sub aspect pragmatic, aplicativ, dacă privim materialul în cheie simbolică iar elementele și personajele care apar în aceasta pot fi luate, măcar ca exercițiu, drept instanțe intrapsihice și psihodinamice ale unui subiect/ personaj principal ori a ființei umane în general.
Perspectiva intrapsihică este de altfel și cea mai constructivă și fertilă manieră de interpretare a viselor, basmelor, miturilor, etc. Cel puțin în interpretarea viselor, aceasta aduce la suprafață direcții și înțelegeri concrete, scopul psihoterapiei trebuind să fie unul aplicativ și nu doar un demers de (auto)cunoaștere, nici atât de delectare intelectuală.
Așadar, îl avem ca personaj principal pe un anume Iona, fiul lui Amitai, căruia Dumnezeu îi poruncește să meargă și să-i convertească pe păgânii din Ninive. Dar Iona fuge imediat de misiunea divină. Se îmbarcă pe o corabie care pleacă către Tars, ca să scape de o așa povară. A fugit oare Iona din frică? Nu putem fi siguri, citind mai departe avem aparența unui soi de apatie, de minimalism lipsit de vitalitate. Dacă putem lua simbolic „porunca” lui Dumnezeu drept un impuls al Sinelui personajului de a fi mai mult decât fusese până atunci, deci o parte esențială a procesului de realizare de sine, atunci Iona se agață cu înverșunare de zona lui de confort și dezertează. Numai că pe mare se face o furtună teribilă, care pune în pericol întreaga corabie. O trecere oarecum previzibilă de la o depresie latentă, mascată până atunci în comoditate, către un atac de panică – furtuna teribilă.
Atacul de panică, dar și paletarul de tulburări din zona anxietăților, este, când excludem cauze endocrine, neurologice sau alte cauze somatice, ori un eveniment traumatic punctual, o alarmă lăuntrică cu privire la blocajul procesului de dezvoltare personală, proces pe care-l voi numi mai departe individuare. Alarmă pe care subiectul nu o poate citi ca atare la nivelul Eului ci pare ca o trăire care vine brusc de undeva, i se impune, iar el o explicitează în mod trunchiat: „Ceva rău se întâmplă!”, „Cred că am să mor!”, „Poate am să înnebunesc!”, „Precis sufăr de o boală gravă!”, „Simt că nu am control!” etc.
Nu voi insista aici asupra conceptului de individuare, dar vă recomand cu căldură o familiarizare măcar succintă cu acesta, asta cum a fost propus și descris de Carl G. Jung și dezvoltat ulterior de școala de psihologie analitică.
Iona are în acest moment al narațiunii un plus față de o persoană medie cu atac de panică, ceea ce și oprește atacul de panică: își asumă conștient, la nivelul eului, fuga și defetismul. O asumare sinceră către celelalte instanțe intrapsihice (corăbierii) care și-au păstrat voința autentică de a trăi. Și cere să fie aruncat în mare. Asta înseamnă a se lăsa cu totul în seama depresiei preexistente. Este înghițit de „un pește mare”, o regresie totală, la nivelul pântecului matern, de unde nu poate urma un „mai jos” ci doar o renaștere. Inconștientul îl înghite pe Iona întru restructurare.
În burta peștelui, Iona se căiește, reflectă și cere ajutor Domnului. Acesta poruncește după trei zile să fie eliberat pe uscat dar reactualizează cererea inițială: „Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, și vestește acolo strigarea pe care ţi-o voi da!”. Iona merge fără ezitare, iar demersul are un succes indubitabil: locuitorii par imediat receptivi la lucrarea lui Iona, se căiesc, postesc și în consecință sunt mântuiți de Domnul de la distrugere.
Până aici lucrurile par sa fi mers bine, cumva chiar previzibil: o narațiune clasică a alienării, revelației și în final a mântuirii. Dar ceea ce urmează este cu adevărat partea cea mai misterioasă a Cărții lui Iona și cea care ne interesează cel mai mult aici.
Îl vedem mai departe pe Iona mâhnit, chiar mânios de rezoluția divină și se retrage în afara cetății, în pustiu. Și se mânie: „Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci știam că ești un Dumnezeu milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate și că Te căiești de rău!”. Deci iată, nu necredința în capacitatea sa de a duce la îndeplinire misiunea divină și nici frica de anvergura acesteia îl făcuse să fugă de aceasta ci tocmai „mântuirea” , rezultatul pozitiv dinainte știut pare să-i accentueze furia și tristețea. Și se retrage în pustiu, în afara cetății, cerând repetat să i se ia viața.
Dumnezeu îl întreabă: „Bine faci tu de te mânii?”, și îi dă o pildă: face să crească un „curcubete”, o plantă care să-i țină umbra răcoroasă lui Iona în arșița deșertului iar a doua zi El face ca planta să moară iar Iona leșină de căldură. Când își revine, acesta spune din nou că dorește să moară. Dar Dumnezeu îi răspunde: „Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nicio trudă și pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut și într-o noapte a pierit. Și Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu știu să deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulţime de vite!”. Cu alte cuvinte, dacă pentru Iona planta aceea, care nu fusese făcută de el, devenise deodată atât de importantă, atunci cum să nu-i pese lui Dumnezeu de un popor al lui care merge în pierzanie?
Cartea lui Iona se termină aici brusc, fără vreo replică a lui Iona, ca și cum Dumnezeu a avut ultimul cuvânt. Și totuși un lucru, ceva nespus și neînțeles din sufletul bietului Iona a rămas veșnic neexprimat și neauzit.
Este un lips fundamental cu care se confruntă adesea o persoană aflată în depresie. Cine va asculta ceea ce nici ea nu poate exprima? Depresia este o prindere în trecut, în ceva ce cândva a rănit (uneori rănește și în prezent) iar rana devine un ecou continuu. Ceea ce vedem la nivelul percepției comune este doar consecința, persoana are dificultăți sau nu poate deloc să meargă înainte, să întreprindă activități zilnice, profesionale etc. Dacă am descris mai sus atitudinea lui Iona ca lașitate, comoditate, am făcut-o ca să dau ceva credit tabloului aparent. Dar dacă luăm atitudinea lui Iona ca pe o depresie, atunci avem obligația să privim lucrurile mai în profunzime.
Atacul de panică, ca și complicație a depresiei, este o expresie a unui conflict lăuntric între nevoi de creștere și dezvoltare izvorâte din Sinele transpersonal al individului (Dumnezeu care-l împinge pe Iona către realizări cu impact individual și social măreț) pe de o parte și o suferință personală neexprimată și nerezolvată, uneori invalidantă, pe de altă parte. Mai schematic spus, subiectul se găsește înțepenit între viitor și trecut. Și când ne înțepenim undeva, nu-i așa, ne panicăm.
Cât de exasperant poate fi pentru cineva aflat în depresie să audă de nenumărate ori, de la cei apropiați sau chiar de la „specialiști”: „E doar în capul tău!”, „Stă în puterea ta să…!”, „Viața e frumoasă, nu vezi?”, „Ridică-te și haide să…!”, „Poți face lucruri mărețe, știi?”. Da, orice persoană cu depresie știe toate acestea, știa și Iona, de la bun început. Numai că iată, „Dumnezeu” are priorități macro și nu condiția omului Iona. Am pus ghilimele pentru că nu vreau să insinuez o imperfecțiune a divinității sau o imputabilă lipsă de perspicacitate a acesteia, dar cred că de multe ori, chiar și în cărțile sfinte, Dumnezeu e mai degrabă o proiecție a factorului uman decât ceea ce în realitate divinitatea poate fi.
Am învățat în practica de cabinet, cât de nefericită poate fi abordarea exclusiv simptomatică a depresiei, orientarea subiectului către „tehnici” de surmontare a acesteia, „îndreptarea gândirii”, pomparea motivațională, panaceele și soluțiile generale, câtă vreme nu este făcută auzită, ascultată și înțeleasă povestea fiecărui individ în parte și însoțirea acestuia acolo unde a fost singur atâta vreme.
Iona a fost „binecuvântat” cu o misiune măreață, pe care, speriat de evenimentul de pe mare, a și îndeplinit-o. Da, a avut loc un proces de transformare: reîmpântecirea și nașterea din nou de către „pește” , dar nu trebuie să luăm orice proces de felul acesta în mod idealist, ca fiind unul final și complet. Iona a devenit profet de succes dar a rămas cu depresia. Individuarea se face în cicluri de progres și regres, trei pași înainte și doi înapoi: capitalizăm unul și mergem mai departe, ca să îndeplinim ce a rămas pe dinafară.
Câți nu sunt cei care se pun în mișcare, dobândesc realizări, împinși de ceva sau doar ajutați de împrejurări, apoi se vede că ceva a rămas, totuși, ca o povară de dus?
Există multe scrieri și puncte de vedere despre Cartea lui Iona: de exemplu, îndărătnicia lui interpretată ca fiind o vanitate de israelit gelos pe preocuparea lui Dumnezeu față de niște păgâni. Sau, pur și simplu, frica permanentă pe atunci de asirieni: orice plus pe care aceștia l-ar fi primit putea fi o amenințare în plus pentru poporul lui Israel. Există de asemenea și interpretări și scrieri psihanalitice complexe (de ex.: „Job, Jonah, and the Unconscious” de Michael Corey). Dar pentru că un adevăr complex are multe straturi, la fel și mai multe unghiuri de interpretare ale acestuia pot avea fiecare o validitate.
Deci nu pot avea aici pretenția unei interpretări complete a parabolei lui Iona. „Căci cunoaștem în parte și prorocim în parte” spunea Apostolul Pavel. Tristețea lui Iona pare să fi rămas neascultată de un Dumnezeu neinteresat de necazurile unui om ci doar de mântuirea socialului. Dar la fel de bine poate face parte din înțelepciunea divină ca Dumnezeu să acționeaze tocmai așa: frustrându-l pe Iona, ba chiar demonstrându-i că nu e chiar lipsit de dorința de a trăi câtă vreme mai are un instinct de conservare și se adăpostește sub curcubete iar apoi regretă uscarea acestuia.
Într-o continuare imaginară a Cărții lui Iona, mi-aș dori însă să-l văd pe acesta dobândindu-și asertivitatea, convertind furia care-l blochează în exprimare și autodezvăluire.
Dacă vă regăsiți într-o măsură în cele de mai sus, atunci poate ar trebui să vă întrebați care e povestea dumneavoastră nespusă . Totuși, dacă credeți că știți deja bine, e posibil să vă înșelați sau să mai fie „o poveste în spatele poveștii”.
Dacă ați trăit stări de anxietate de diferite intensități: de la mici neliniști sau insomnii până la atacuri de panică evidente, atunci reflectați care ar putea fi conflictul dintre o depresie pe de o parte și exigențele anxiogene ale viitorului, pe de altă parte. Sau dacă asta sună prea abstract, atunci identificați unde ar putea fi un blocaj, sau o dilemă existențială, sau o furie neexprimată, sau o formă de dependență care diminuează controlul asupra propriei vieți. Oricare dintre aceste demersuri poate constitui un punct de plecare. E aproape imposibil să reușiți o autoanaliză exhaustivă, dar însuși actul de a vă pune întrebari corect înseamnă un câștig. Iar curajul de a privi în sufletul dumneavoastră vă va dărui, dacă nu soluții imediate, cel puțin o neprețuită demnitate.
