Ce este bulimia și cum o ținem sub control
Mâncat compulsiv cantități impresionante de mâncare, apoi vomismente sau laxative. Cam asta știm, în general, despre bulimie. Dar situația e mai complexă, uneori greu de ghicit, și încărcată cu multă vinovăție și rușine. Ce e de făcut.
Bulimia nervoasă este o tulburare de alimentație dezvoltată ca strategie de adaptare disfuncțională la o suferință emoțională semnificativă.
Este caracterizată prin episoade repetate de mâncat compulsiv (alimentele sunt ingerate rapid, în cantitate neobișnuit de mare, în lipsa senzaţiei de foame), cel puţin un episod pe săptămână, timp de cel puţin trei luni.
În timpul episoadelor de mâncat compulsiv, persoana pierde controlul asupra alimentației, nu se poate opri din mâncat și adoptă comportamente compensatorii inadecvate, în vederea prevenirii creşterii în greutate (inducerea vomismentelor, consumul diureticelor, laxativelor, exerciţii fizice intense, dietă hipocalorică, etc).
Percepția asupra formei și greutății corporale influențează semnificativ autoevaluarea. Severitatea bulimiei variază în funcție de numărul episoadelor de mâncat compulsiv și al comportamentelor compensatorii la care persoana recurge în cursul unei săptămâni.
Simptomele bulimiei
Bulimia afectează viața persoanei pe toate planurile: comportamental, emoțional, cognitiv și fiziologic. Cei care suferă de bulimie sunt preponderent normoponderali, având indicele de masă corporală (IMC) între 18,5 și 30, rareori fiind subponderali.
Dacă observăm comportamentul, aflăm că persoana este frecvent la dietă, însă alimentația este haotică. Restricția cauzează o presiune uriașă, autocontrolul este fragil, iar persoana pendulează între dietă, mâncat compulsiv și măsurile de eliminare, astfel încât intră într-un cerc vicios dificil de oprit.
Episoadele de mâncat compulsiv apar spontan sau sunt planificate. Cumpără alimente cu scopul de a-și organiza „un festin culinar“, refuză să ia masa cu familia ori cu prietenii, pentru a putea recurge la comportamentele enumerate anterior fără a fi observată.
Citește și:
Folosește deseori toaleta după masă (de regulă, în primele 30 de minute) pentru a-și induce voma. Emoționalul este marcat de un nivel înalt de stres, anxietate ori depresie și de pierderea interesului pentru activități.
Gestionarea emoțiilor este dificilă în lipsa unor abilități corespunzătoare, iar mâncarea devine un mijloc la îndemână pentru a obține un fals sentiment de liniștire sau eliberare.
Alimentele devin tranchilizant pentru tumultul emoțional sau stimulent pentru reducerea plictiselii. Atât cantitatea mare de alimente consumată, cât și vomismentele provoacă vinovăție, dezgust față de propria persoană.
Uneori, episoadele sunt repetate compulsiv, în încercarea – nereușită – de a se elibera de aceste emoții care provoacă suferință.
Problema centrală în sfera gândirii este evaluarea negativă a formei și greutății corporale, care distorsionează percepția asupra valorii personale.
Sunt prezente multiple erori de tipul „totul“ sau „nimic“ – „dacă mă îngraş un kilogram, voi deveni obeză“; suprageneralizarea – „nu mai mănânc carbohidraţi, deoarece îngraşă“;
gândirea magică – „dacă mănânc ceva dulce, se va transforma imediat în grăsime“; personalizarea – „colegele s-au uitat ciudat la mine, probabil spun că sunt grasă“.
Organismul uman funcționează ca un tot unitar, în care fizicul, psihicul și emoționalul sunt interconectate. Toate dificultățile mai sus menționate afectează persoana, inclusiv la nivel fiziologic.
Emoțiile puternice sunt deranjante în zona stomacului. Din moment ce s-a format, tendința de a vomita devine dificil de oprit, fiind în legătură directă cu stomacul (care dispune de un sistem senzorial puternic).
Carențele nutriționale cauzează dezechilibre electrolitice serioase. Vomismentele, uzul laxativelor sau diureticelor pot determina probleme serioase de sănătate precum aritmii, inflamaţia gâtului, complicații orale și dentare, umflarea ganglionilor de la nivelul gâtului, tulburări de reflux gastroesofagian, probleme renale cauzate de abuzul de diuretice, deshidratare severă, iar somnul devine superficial și neodihnitor.
Cauzele bulimiei
Bulimia reprezintă un simptom care a avut sens la un moment dat în viața persoanei, atunci când a trăit un sentiment puternic al lipsei de control.
Într-o manieră involuntară, cel sau cea care suferă de bulimie are nevoie să păstreze acest comportament, în pofida consecințelor (la fel ca și în cazul dependențelor).
Cu cât bulimia este mai severă, cu atât este mai mare carența emoțională pe care persoana o are, fiind înalt deprivată emoțional.
Prin urmare, bulimia poate fi declanșată de către un stres emoțional care interferează cu vulnerabilitățile existente. Această afecțiune este consecința unui cumul de factori: genetici, de temperament (anxios, distimic, labil, etc.), culturali și de mediu.
Contextul societății în care trăim oferă un teren favorabil dezvoltării acestei tulburări. Valorizarea exagerată a formei și greutății corporale ideale inoculează însusirea unor standarde nerealiste privind autoevaluarea.
Discrepanța majoră dintre așteptările societății și imperfecțiunile specifice naturii umane, generează un conflict interior puternic, pentru care soluția găsită de unii oameni este bulimia.
Diferența dintre bulimie și anorexie
Anorexia și bulimia au trăsături comune: imagine corporală distorsionată, teama de a lua în greutate, episoade recurente de mâncat compulsiv și comportamente compensatorii (enumerate anterior).
În bulimie nu există o greutate scăzută, care pune în pericol viața, iar autocontrolul este mult mai scăzut decât în cazul anorexiei.
Persoana care suferă de bulimie conștientizează, în parte, problema de comportament alimentar, însă cei cu anorexie o neagă vehement.
Factori de risc
Bulimia nervoasă este răspândită mai mult în rândul femeilor, decât în cel al bărbaților. Fiindcă această tulburare rămâne deseori nediagnosticată, dispunem de date limitate.
Deși tot mai mulți bărbați sunt preocupați de felul în care arată, ei nu își doresc la fel de mult să fie slabi. Adolescența este perioada care predispune la dezvoltarea tulburărilor de alimentație.
Incidența bulimiei atinge pragurile cele mai înalte între 12 și 18 ani. Cu toate că poate avea debut timpuriu, bulimia poate apărea și la vârsta adultă, fiind puțin probabil să se manifeste după vârsta de 40 de ani.
Așadar, preocuparea privind greutatea, stima de sine scăzută, dispoziția depresivă, anxietatea marcantă în adolescență reprezintă factori de risc pentru bulimia nervoasă.
Standardele înalte, competitivitatea, intoleranța la frustrare, lipsa abilităților de rezolvare a problemelor se numără, și ele, printre trăsăturile persoanelor cu bulimie.
Riscul este și mai mare dacă persoana are un istoric de supraponderalitate sau obezitate în copilărie, dacă rudele de gradul I au suferit de tulburări de alimentație.
În absența factorilor de mediu care generează stres, de regulă, vulnerabilitatea genetică nu se transformă în boală.
Rolul familiei
Deseori, persoana care este afectată își ascunde bulimia de cei apropiați. Este important ca cei din jur să acorde mare atenție semnelor și simptomelor descrise anterior.
Familia sau prietenii se pot lovi de negarea problemei, din cauza sentimentelor de rușine, vinovăție și a temerii de a fi judecat pentru această vulnerabilitate.
Întâi de toate, este bine ca apropiații să caute să înțeleagă cât mai bine această boală, dar, mai ales, nevoile și dificultățile pe care le are persoana cu bulimie.
Să arate disponibilitate, înțelegere și sprijin, pentru a crea un sentiment de siguranță și acceptare de care cel care suferă de bulimie are atât de multă nevoie. Evitați să judecați, să criticați sau să acuzați!
Deseori, familia acuză lipsa de voință. Nu voința îi lipsește pacientului, ci instrumentele necesare pentru gestionarea acestei probleme.
Cu cât bulimia este depistată mai repede, cu atât cresc șansele de remitere (unele studii indică primii trei ani de la debut).
Tratamentul bulimiei
Este realizat cu ajutorul unei echipe multidisciplinare formate din: psihoterapeut, medic de familie, nutriționist, endocrinolog sau alți specialiști (în funcție de severitatea bolii).
Este necesară prezentarea la medic pentru refacerea echilibrului electrolitic și tratarea eventualelor complicații. Psihoterapia oferă instrumentele de care clientul are nevoie pentru a înțelege și îndepărta barierele din drumul către o viață autentică, fără bulimie.
În prima etapă, terapeutul își îndreaptă atenția spre creșterea gradului de înțelegere și conștientizare a mecanismelor bulimiei și consecințelor acesteia.
Alături de consolidarea motivației clientului (element esențial pentru schimbare), este identificat rolul pe care îl deține bulimia în viața persoanei respective (beneficiul secundar pe care boala îl oferă).
Împreună cu clientul, stabilim un plan de monitorizare a greutăţii şi de reglare a comportamentului alimentar, fără a omite evaluarea riscului psihiatric.
În următoarele etape ne concentrăm asupra dezvoltării unui stil de gândire sănătos, dar realist, și construirii unor relaţii interpersonale satisfăcătoare și funcționale.
Pe parcursul psihoterapiei sunt exersate strategii sănătoase de autoreglare a emoțiilor și de rezolvare a problemelor, care iau, treptat, locul variantelor disfuncționale de gestionare a emoțiilor și situațiilor.
Tratarea bulimiei este un demers de durată, care necesită implicare și efort susținut, și poate oferi șansa de a avea o viață satisfăcătoare!
De Roxana Stoica, psihoterapeut, www.Atlashelp.net
Foto: Shutterstock
