Ce spune părul despre noi?
Aveam vreo șapte ani și o așteptam cu sufletul la gură pe Dorina, prietena mamei, să vină pe la noi, să îi pieptăn părul negru, negru, de abanos, strălucitor și mătăsos, lung, căzut pe tot spatele. Se lăsa relaxată pe marginea patului, eu mă cocoțam în picioare pe pat și îi cuprindeam părul cu mâinile. Mi-aș fi dorit atât de mult să am părul ei!
Mama mă trimisese în prima zi de școală tunsă scurt – așa apar în poza clasică, în care mimez că scriu, cu un stilou în mână, cu un penar alături, uitându-mă în aparat (asta era regia fotografului – oare cum se gândise el că poți să scrii dacă te uiți în față?). Îi tot spuneam mamei că vreau părul lung, să mă lase să mi-l las. Și, într-un final, m-a lăsat – căci provin dintr-o generație în care trebuia „să fii lăsat” să… orice, probabil și să respiri, dacă le-ar fi stat în putere să controleze asta. Așa că, iată-mă în fotografia de buletin – o figură aproape inexpresivă, cu un breton cazon, dar cu două fâșii consistente de păr, de o parte și de alta a umerilor, care continuă și mai jos de profilul strâns al pozei.
Citeşte articolul integral în cadrul ediţiei de februarie 2021 a Revistei PSYCHOLOGIES.
