Corpul meu ma pedepsea
Unele femei indragesc numai parteneri care le fac sa sufere? De ce? Pana la o psihanaliza care sa scoata din inconstient suferinta uitata, iata ce povesteste, cu umor amar, o tanara care si-a depasit masochismul sentimental.
„Oare cand invatam cu adevarat ceva din ceea ce traim? Mie mi s-a intamplat sa repet o experienta sentimentala dureroasa si sa o retraiesc la aceeasi intensitate. Nu stiu altii cum sunt (ca sa depan amintiri prea putin de poveste…), dar presupun ca multi au familii din care nu se aleg cu mare lucru. Nici eu nu am avut o copilarie de vis. Dimpotriva, tacamul era urmatorul: atmosfera tensionata in familie, certuri la ordinea zilei, abuz fizic asupra mamei mele. Tensiune in familie, tristete, mama deprimata mai tot timpul.
Nici nu stiu cum de am mers astfel inainte. Tata bea mult, venea acasa si strica atmosfera, primeam si cateva palme drept bonus. M-am «despartit» afectiv de tata foarte curand, tot incercand sa o fac pe mama sa uite de palmele pe care le primea de la el. Povestea asta «romantica» se mai continua si azi. Urmarea? Un psihic cazut in berna: al meu. Ironic era ca nu ne lipsea nimic, eram… bogati. Din punct de vedere material eram o familie peste medie, eram priviti cu invidie iar eu, la scoala, eram o fata admirata.
Cu toate astea am crescut ok si mi-am pastrat firea calda. Ma atasez repede de oameni. Insa cei naivi ca mine «cer» pedepse de genul celor care mi s-au aplicat mie: abuzul sentimental. Probabil ca mi-ar fi necesara o psihanaliza ca sa inteleg de ce sunt atrasa constant de cei care ma transforma intr-o victima.
La 18 ani m-am indragostit si eu, ca toata lumea, ca toate colegele si prietenele mele. Am intrat in randul lumii. O frumoasa si romantica poveste de dragoste de care acum imi amintesc pe jumatate cu duiosie, pe jumatate cu furie. Ce talent au unii barbati de a face o femeie tanara sa se simta centrul universului! El era student, eu eleva, «el major si ea minora», inimioare, porumbei. Si, cum ziceam, eu ma atasez repede de oameni. Ba chiar, de atata bunatate, sunt gata sa renunt la confortul meu pentru binele celor din jur. O fi bine, oare?
Pe zi ce trecea in romantica mea relatie, am inceput sa-l indragesc tot mai mult pe D. Era jumatatea mea, ce mai, nu asta gandim toti cand ne indragostim? Sigur, ne-am mutat impreuna imediat ce am intrat si eu la facultate. Faptul ca plateam eu chiria era un amanunt fara importanta. Detest femeile care pun accentul pe situatia financiara a unui barbat. Ii iubim pentru altceva, nu pentru banii lor. Sunt alte lucruri mult mai importante. Asadar am decis foarte de timpuriu ca as putea renunta la multe dorinte de-ale mele pentru a le satisface pe ale lui… Daca mergeam prin magazine ii cumparam lui prima data cate ceva, eu nu mai ajungeam sa-mi iau nimic. Dar nu ma deranja, pentru ca era el fericit, iar pentru mine fericirea lui conta cel mai mult. Ma rog, am refuzat multa vreme sa vad ca statea cu mine numai pentru posibilitatile mele financiare…
Corpul meu ma pedepsea
Sigur, daca am refuzat sa recunosc tristetea, constient, corpul meu a facut-o, inconstient. Ma pedepsea. Dezgustul de mine insami se accentua, respectul de sine scadea pe zi ce trece si am inceput sa iau proportii. Dintotdeauna aspectul fizic contase pentru mine. Insa, dupa cateva luni de la debutul convietuirii mele cu D., nimeni nu ma mai recunostea. Ajunsesem la 75 de kilograme de la 49. Mai tarziu mi-am dat seama ca somatizam abuzul afectiv, manifestam corporal durerea.
Saloanele de frumusete pe care le vizitam saptamanal inainte nu mai existau pentru mine. De ce? Simplu, pentru ca nu-mi mai ajungeau banii. Banii mei erau un fel de a exprima afectiunea pentru el. Nu a intarziat nici momentul cand complimentele pe care le primeam anterior de la iubit s-au «colorat» de sarcasme. Ne certam des, iar eu fugeam la frigider ca sa ma razbun. Pe cine? Greu de spus.
Il irita si altceva: pasivitatea mea. Faptul ca eu plecam capul si nu spuneam nimic atunci cand aveam conflicte. Si cum oare s-o fi facut?! Imi aduc aminte ca ma influenta mereu, imi anula gandirea. Nu puteam lua nici o decizie, ma jignea gratuit si vulgar. Ce faceam eu? Ma duceam in genunchi sa cer iertare… Masochismul meu nu cunostea margini. Ajunsesem sa ma desconsider total, nu-mi mai pasa de mine, eram mereu nemultumita, nu imi placea niciodata nimic si ma certam cu toata lumea. Ma invinuiam singura si imi repetam ca eu sunt unica vinovata de felul cu decurgea aceasta relatie. Practic acceptam absolut orice din partea lui.
