David Servan Schreiber ne spune „Adio”

Daca aceste povesti dau speranta celor din jurul celui bolnav, cum sa ii ajutam pe acestia, adesea lasati fara speranta si fara mijloace de actiune?

D.S-S.: Prima data, trebuie sa fim elucidati in ceea ce priveste sentimentele proprii. Cum putem altfel sa ajutam pe altcineva? Dar nu este asa de simplu cum pare.

In cazul meu, totul s-a nascut din Tratatul de psihoterapie existentiala a lui Irvin Yalom. In capitolul dedicat mortii, el spune ceva care pare elementar, dar ale carui consecinte sunt foarte puternice.

Toate fiintele umane vor muri intr-o zi. Sa poti integra aceasta notiune, are consecinte enorme asupra felului cum traim, zi de zi.

Cum poate ajuta aceasta constatare?

D.S-S.: Atunci cand am citit-o, pe mine m-a ajutat mult. Aveam 32 de ani si tocmai aflasem ca am cancer la creier. Nu exista nicio sansa sa ma vindec, deci am vrut sa ma informez.

Care sunt ideile, bazele conceptuale, contactele, retelele care permiteau un fel de aparare in fata mortii? Am continuat sa cercetez asupra chestiunii.

Exista multa literatura asupra acestui subiect – Tolstoi, de exemplu, a scris mult despre asta.

Ai spune ca te-ai familiarizat cu ideea de moarte?

D.S-S.: Da, am devenit familiar cu ea. Cand esti anuntat, la 32 de ani, ca vei muri in mai putin de sase luni, te simtit groaznic de nedreptatit. Dar am inteles ca asta ii priveste pe toti oamenii, fara exceptie. Si mi s-a parut mai putin nedrept.

Aceasta injustitie o mai resimti si azi?

D.S-S.: Nu.

Stii de ce?

D.S-S.: Pentru ca de 20 de ani traiesc cu ideea constanta a mortii – asadar, m-am obisnuit putin. Si apoi traiectoria vietii tot la moarte duce si vreau sa cred, asa cum o fac multi filozofi, ca viata este o lunga pregatire pentru acel moment.

Cand am renuntat sa ne luptam cu boala, mai ramane o lupta de dat: aceea pentru a avea o moarte reusita. Sa poti spune „adio“, sa ierti, sa fii iertat.

Nu se simt regretele in scrierile tale…

D.S-S.: Nici nu am asa ceva. E destul de ciudat.

De ce?

D.S-S.: Pentru ca atunci cand scrii o carte despre propria viata si ajungi la poarta stramta a mortii, exista automat regrete. Am fost surprins putin ca nu am ajuns acolo. La 50 de ani, nu am impresia ca mi-as fi ratat viata. Am avut sansa sa traiesc experiente foarte puternice, inclusiv pe cea a cancerului.

Discursul tau asupra sanatatii, igienei de viata, ecologiei, intra in rezonanta cu multa lume. Te simti mandru?

D.S-S.: Nu, pentru ca eu cred ca de abia de acum inainte sunt de facut lucruri importante. Ceea ce se produce, este enorm, si asta schimba total datele problemei, nu doar in medicina.

Trebuie sa ne recentram pe ecologie, notiunea-cheie care face sa evolueze lumea. Nu putem intelege viata decat ca pe o suita de interactiuni constante intre mai multe elemente ale unei retele.

Care sunt placerile pe care ti le acorzi astazi?

D.S-S.: Ascult muzica, vad filme, ii vad pe cei pe care ii iubesc. Este foarte important sa gasesc mereu ceva care sa reprezinte o investitie in viata. Sa traiesti doar de dragul de a supravietui este simplu, dar nu cred ca este prea sanatos. Seara ma gandesc la tot ceea ce mi-a adus placere peste zi si cultiv sentimentul de multumire si recunostinta.

Si cum faci cu un copil de 16 ani, unul de doi si altul de sapte luni?

D.S-S.: Simt enorm de multa tandrete si tristete ca nu voi fi cu ei sa ii protejez in faza de elan al vietii. Dar am sentimentul ca se vor descurca. Mama celor mici le da mereu sentimentul de plinatate si de incredere in fortele proprii.

Incerc sa le las amintiri. Am lasat fiecaruia cate un film pe video pentru a le confirma importanta legaturii, increderea mea in ei.

Pari a avea o mare incredere in tine, care ti-a permis sa duci toate aceste lupte. De unde vine?

D.S-S.: Cred ca de la tatal meu. A avut enorm de multe exigente la adresa mea. Asta imi da siguranta.

Te identifici cu el in acest moment?

D.S-S.: Da. Locuiesc in apartamentul lui, stau in fotoliul lui, am chiar si acelasi baston, aceiasi papuci de casa, ma uit la filmele lui preferate… Asta imi da un sentiment de continuitate.

Elizabeth K¼bler-Roth spune ca marii bolnavi ne sunt maestri. In ceea ce traiesti tu exista o dimensiune a transmiterii de sine?

D.S-S.: Sunt animat de acest imbold, dar am decis sa il las deoparte deocamdata. Pentru ca avem de trait ceea ce avem de trait si nu doar de dragul transmiterii a ceva.

In aceste ultime luni ai luat initiativa de a cauta ajutor spiritual?

D.S-S.: Am inceput. Pentru moment nu este nimic bulversant, nimic in stare sa ma recentreze, dar este interesant. Este ceva binevoitor, cald, care ma atinge. Am lucrat mult cu bolnavi, ei imi pun cele mai bune intrebari.

Aceste schimburi imi dau sentimentul ca pun lucrurile in ordine. Cand ti se spune ca vei muri in cateva saptamani sau cel mult luni, ai destule lucruri de pus in ordine, mai ales cand ai si familie.

Si ai pus acea ordine?

D.S-S.: Am facut un testament, ceea ce a fost o munca destul de laborioasa. Fratele meu m-a ajutat foarte mult. Este foarte complex din punct de vedere juridic, e nevoie de notari foarte buni.

Care este cel mai complicat lucru? Este complicat sa imparti intre doua persoane care se vor compara intre ele. Am reflectat la ceea ce ar putea sa insemne un bun „adio“.

Este un moment in care trebuie sa o faci, sa ii vezi pe ceilalti unul cate unul si sa vorbesti. Trebuie sa o faci, dar fara sa dispari rapid.

Ce vrei sa spui cu asta?

D.S-S.: Exista o modalitate brutala de a spune „adio“: „Bun, gata, asta e, totul se termina. Tu ce ai de spus? Da? Bine, la revedere“. Este precipitat si cred ca poate dauna persoanelor implicate. Eu prefer sa spun „la revedere“ de mai multe ori.

Elizabeth K¼bler-Roth ne invata si ca este important sa pleci cu viata in ordine. Ai sentimentul ca a ta este in ordine?

D.S-S.: Nu, dar incerc sa pun ordine mereu.