Între ruşinea şi vinovăţia obezităţii
De ce iubesc terapia de grup pentru cei cu istoric de obezitate?
Obezitatea vine cu multă rușine.
Unui obez care s-a străduit, cât de mult a putut și s-a priceput să facă ceva ca să slăbească și n-a reușit, poate a zecea oară, ajunge să-i fie rușine și să mai respire.
Uneori reușește să slăbească 10-15 kg și să mențină slăbirea asta ceva ani. De cele mai multe ori, însă, corpul începe să se obișnuiască rapid cu puțină mâncare și se adaptează stopând procesul de slăbire și aducând la loc kilogramele pierdute cu atâta efort, bașca și încă 3-4-5 bonus pe lângă cele avute inițial.
Cum credeți că se simte un om aflat aici, în punctul ăsta? Eșec. Neputință. Rușine. Vinovăție.
Știți ce aud cel mai frecvent în cabinet de la oameni care au încercat să slăbească iar și iar?
„Nu înțeleg de ce tot ce îmi propun să fac îmi iese, nu și slăbitul? De ce am ambiție în orice dar pentru slăbit nu am ambiție deloc? De ce nu pot? Cred că sunt defect.”
Cred că sunt defect…
Cum credeți că-și vorbește despre sine în mintea lui un om care se consideră defect?
Nu-s bun de nimic… nu merit nimic… nu am dreptul să cer… nu merit să mi se ofere… nu sunt în stare… sunt de râsul lumii… sunt o putoare nesimțită…
Și, în timpul ăsta, familia, prietenii, colegii omului nostru îi dau de înțeles, mai mult sau mai puțin delicat, că ar trebui să slăbească. Să facă un mic efort și să se abțină de la a mai mânca, ca să slăbească.
Vinovăție și rușine. Rușine și vinovăție.
„Sunt în mijlocul unei piețe mari, dezbrăcat, și mii de oameni de pe margine mă privesc rânjind cu dezgust și milă, șușotind despre cât de putoare sunt.”
De ce iubesc terapia de grup pentru cei cu istoric de obezitate? Pentru că în mijlocul acestor grupuri oamenii înțeleg că nu sunt defecți, că nu sunt puturoși și că ani de zile și-au pus voința la încercare și au reușit ce puțini reușesc. Știți că sunt oameni care săptămâni la rând au băut doar supă de varză și nimic altceva? Doar din dorința și ambiția de a slăbi. Și câte și mai câte diete halucinante…
Eu am fost internată la Parhon la 15 ani. Meniul nostru, cei de la Hipo (ăia cu glanda leneșă), lunea, miercurea și vinerea însemna o cană cu lapte. Atât. Nu că în restul zilelor ți-ai fi dorit să te apropii de sala de mese… Uneori li se făcea milă copiilor de la Hiper (norocoșii care aveau indicație să mănânce dulciuri multe) și ne mai dădeau din ciocolata, napolitanele și biscuiții pe care-i primeau ei de la părinți. Au fost 3 săptămâni de vis, ce să zic. Mai ales diminețile în care ne cântăreau. Așteptam să ne urcăm pe cântar, unul câte unul. Ferească sfântul să nu arate cântarul ce voia asistenta medicală să vadă la fiecare!!! Că erai făcut albie de porci acolo, de față cu toți ceilalți, cu alte asistente și medici de pe secție sau, pur și simplu, oameni care aveau vreo treaba prin acel spital și pe acel etaj la ora la care tu erai urcat pe cântar.
Terapia de grup pentru cei cu istoric de ținut cure de slăbire una după alta? Este pansament. Vindecă răni. Pentru că afli acolo, în mijlocul grupului tău, că nu ești singur. Afli că ești ok. Afli că deși ți-ai scos pe tavă toate neputințele pe care crezi că le ai, oamenii ăia te îndrăgesc și te vor aproape de ei. Mai afli că ești reper pentru ceilalți. Și suport. Și felinar în noapte. Și om care îmbrățisează pansând răni. Și mai afli că ai forță. Și ambiție. Și că ești vrednic ca om. Și că meriți. Că ți se cuvin și ție destule. Și că poți să ceri. Și că e în regulă să te bucuri de ceea ce ți se oferă. Și că ești demn. Și, de ce nu, un om fericit!
