Scrisoare către mintea mea
Draga mea,
Noi două am avut mereu o relație…complicată. Un soi de love and hate, care, de multe ori, a făcut din tine cel mai mare aliat, dar și cel mai mare duşman. Știi…mereu am încercat să aflu ce ai cu mine. Că doar, credeam eu, m-am străduit să te înțeleg, să te cunosc. Cu sufletul, cu inima și cu trupul pentru că, întotdeauna, am simțit dincolo de orice că nu ești doar o masă gelatinoasă, supusă inerentei pieiri fizice, cu o sumedenie de clasificări și categorisiri puse într-un tabel, pe domenii omenești.
Poate că am simțit asta și pentru că, știi tu, noi două funcţionăm altfel. Mi-a luat atât de mult timp să accept asta și să nu mă mai revolt. Să accept că ceea ce îmi oferi în acele momente în care realitatea uzuală se rupe pentru o altă lume în care pot pătrunde nu e o pedeaspă sau un chin, ci doar o altă cale. A mea. A noastră. Așa că, în timp, am ales acceptarea în locul înțelegerii chinuitoare ce mă purta într-un cerc vicios fără de sfârșit. De fapt, eu te chinuiam pe tine, draga mea, nu invers. Eu te separam de tot ceea ce sunt și, în lipsă de alți vinovați pe drumul meu spre creștere, am ales vinovatul cel mai la îndemână. Tu!
Citeşte articolul integral în cadrul ediţiei de februarie 2021 a Revistei PSYCHOLOGIES.
