Sport sau „sport de performanță“?
În Grecia Antică, sportul făcea parte din educația unui copil, ca mijloc de dezvoltare fizică, mentală, psihică și a caracterului, ca mod de integrare în societate și în armonia Universului. „Performanța” era utilă în războaie, care se întrerupeau pe durata Jocurilor Olimpice – avea deci un scop, o latură practică, era necesară pentru apărarea cetății. În spatele fiecărui tip de sport exista o filosofie, care educa (din latinescul „e-ducere”, a scoate la iveală) treptat „animăluțul” instinctiv către Homo Universalis.
În ziua de azi, printre alte justificări, îl ducem pe copil la un sport ca să nu mai stea la computer toată ziua, că așa e sănătos, ca să aibă și părintele ocazia să se felicite că iată, e responsabil și grijuliu, chiar dacă n-are timp de discuții cu copilul, măcar face ceva pentru el. „Performanța” și-a pierdut latura practică: nu mai e nevoie să ne batem la propriu inamicii, este doar un mijloc de a avea o imagine publică, de marketing, care poate să atragă bani și faimă. De la sportul ales ca mijloc de educație fizică, mentală, psiho-socială a unui individ la a atinge performanța într-un anumit sport este o cale lungă, plină de confuzii, frustrări și, uneori, satisfacții.
Citeşte articolul integral în cadrul ediţiei septembrie-octombrie 2020 al Revistei PSYCHOLOGIES.
