Te îmbrăţişez cu sufletul, dragul meu corp!
Stau aşezată în faţa laptopului. O parte a mea simte contactul cu o suprafaţă stabilă; o altă parte devine conştientă de contactul ritmic cu tastatura. Scriu corpului meu. Scriu… cui? Şi cine e cel/cea care scrie? E ciudat ca o parte a mea să se afle în dialog cu o altă parte, tot a mea. Atenţia mi se plimbă printre senzaţiile fizice care dispar uşor, gândurile se opresc şi ele atunci când înţeleg că vorbesc cu mine însămi… şi că nu cădem întotdeauna de acord. Dacă îi trimit corpului meu o scrisoare, înseamnă că detaşarea faţă de el a ajuns suficient de mare încât nici măcar nu mai stăm de vorbă. Avem nevoie de răgazul şi tihna pe care scrisul, mai mult decât vorbele, le aduce în comunicare.
Citeşte articolul integral în cadrul ediţiei septembrie-octombrie 2020 al Revistei PSYCHOLOGIES.
