A opta oglinda

Demonii vantului este cartea fricilor mele, a umbrelor proprii, de care m-am indepartat. In fiecare an, la 1 noiembrie, cand e ziua mea, imi fac bilantul si ma gandesc daca dorinta cea mai importanta, pe care mi-am pus-o in gand cu un an in urma, s-a implinit. Anul acesta mi-am dorit cu ardoare un singur lucru: sa fiu in stare sa public cea de a opta carte, un roman care ma urmarea de mult. Cat despre opt, ca numar are pentru mine o semnificatie speciala si face parte dintr-o mistica personala.

Toate cartile sunt oglizi ale mele. Chiar cele de teorie media pe care le-am scris pentru studentii mei si pentru specialistii in jurnalism si comunicare, ma exprima intr-un mod vizibil, personalizat, sesizat repede de cei care le-au citit. Cu alte cuvinte, nu am putut si cred ca nici nu am incercat sa fiu in afara mea, ci dimpotriva, sa ajung la mine intr-un fel sau altul. Nu e vorba nici pe departe de egocentrism si nici de ravna de a te privi continuu in luciul apei, ca Narcis.

De altfel, vorbesc cel mai bine cu mine prin altii. In pofida fortarilor ori a abuzurilor de interpretare, Darrielle nu sunt eu, cum nu sunt nici Hara, Liona, Alessia ori micuta Ninou, dar fiecare a imprumutat ceva: cate un gest, cate o dorinta, cate o replica. Cand scriu, e ca si cum as da cate o mare petrecere acasa (ceea ce nu mi se intampla decat foarte rar in viata civila!): vin foarte multi barbati si femei, foarte interesati, intre care ma invartesc ca o amfitrioana, incercand sa ii cunosc. Totdeauna o carte se incheie cu mult inainte de a afla, despre fiecare, tot ce voiam sa stiu.

Asa, de pilda, in Demonii vantului e sublimata nu doar o alta calatorie, in Emiratele arabe, ci si intalnirea neasteptata cu un bijutier persan, un artist „cu suflet de fluture”, dupa cum l-am descris si care nu a facut decat sa dea putin cortina la o parte catre un univers si o profesie despre care eu nu stiam mare lucru. Dar, sa ne intelegem: foarte multe din trasaturile care alcatuiesc portretul acestui personaj sunt intuitii, asteptari posibile, previziuni. Literatura ar fi atat de previzibila si de la indemana daca s-ar naste doar din transcrierea propriilor intamplari!

Crudul adevar e ca la 1 septembrie 2010 am aniversat 20 de ani de presa neintrerupta, in toate genurile. Am facut radio, televiziune si presa scrisa, incepand devreme, inca din studentie , cand m-am „inrolat” cu acte la un ziar, apoi la altul. La Televiziunea Romana lucrez de 16 ani si aici pot spune ca am avut marile intalniri providentiale. Am fost constiincioasa, mi-am vazut totdeauna de treaba, eu asa cred. Am pornit de la reporter, cu rabdare si fara vise de marire. Am primit multe recompense, dar nu am obtinut niciodata premii de popularitate.

Nu sunt o persoana populara, nu sunt de gasca! Fac mofturi, sunt rezervata, e greu sa ajungi la mine, dar cand ne imprietenim, zau ca merita. Am prieteni putini, dar adevarati. Va spun toate astea despre mine, persoana identificabila, cea cu carte de identitate. Scriitoarea insa, e altceva. Ea e fiinta secreta, foarte solara si nespus de participativa, totdeauna surazatoare si impinsa tot timpul inainte de tot felul de curiozitati. Scriitoarea din mine? Asta da, e o fata de luat acasa, de ea imi place si mie din cand in cand, pe cuvantul meu.

Daniela Zeca

De citit: