Fragment din volumul ”Nevoi speciale” de Dan Sociu

— Nu, serios, de ce nu e viata reala ? Se intimpla lucruri importante aici, se schimba destine.

Isi juca enervarea si se ridicase de pe scaun. Planuise de citeva minute sa se ridice in picioare si sa se intoarca, sa vada unde e Joan. Dar in asa fel incit sa nu-i intrerupa brutal discursul italiencei. Trebuia sa fie, in toate, cit mai putin agresiv, asa hotarise chiar atunci. Acesta era programul. Cum auzise mai devreme, de la Valentina :
— La PAF avem o singura regula : Make things possible for each other.
Joan dansa cu ceilalti. S-a apropiat de ea balansindu-se pe muzica :
— Hei, vrei sa vii cu mine sa fumam o tigara ?
— Sigur. Putem sta si aici, nu trebuie sa mergem undeva.
— OK.
O sa ma bag deci in pat si o sa scot din nou cablul de alimentare al laptopului, ca sa stau la internet exact cit trebuie. Exact cit mai tine bateria, pe urma ma culc.
— Cake, everybody. Cake, everybody.
Fiica lui Frank trecea pe linga picioarele lor, tragind dupa ea o caruta mica, un model de jucarie in stilul celor ale pionierilor americani, cu o prajitura mare inauntru, pe un carton auriu si un cutit.
— Uite, asta da un mod dragut de a prezenta un tort. Numai la Solitude mi se intimpla asemenea lucruri, o sa-mi lipseasca.

Vorbise Gwen, designerul olandez. Lui Dan ii placea accentul lui rigid, pe care la inceput il crezuse al unui britanic si aerul de neglijenta melancolica, cumva opus felului in care vorbea. Nu si numelui sau, van den Heijnde, care i se parea ireal. Probabil ca si lui, pentru ca, mai devreme, cind facuse cunostinta cu el, D. strigase ca vrea si ea sa fie o van der Heijnde, iar Gwen i-a pus imediat o palma pe umar si i-a declarat ca tocmai fusese vanderhijndezata.
— Am fost la o nunta, o vara a Vivianei care s-a maritat cu un suedez, si, cind au intrat cu primul fel de mincare, la antreuri sau cum se cheama, salamuri si brinzeturi, au stins luminile, au aprins niste luminari mari si au bagat pe fundal Vanghelis, piesa aia celebra din filmul cu atleti. La friptura au pus tot ceva triumfalist, Wagner probabil, nu-mi mai amintesc, iar la tort hitul acela de acu citiva ani, Ameno, un fel de muzica gregoriana, cred, remixata.

Sarcasmul lui Dan avea ceva de snob, si o stia, dar chiar se simtise rau la nunta. Nu mai bea de citeva luni, de fapt, chiar in restaurantul unde erau bause ultima bere, nu cu multa vreme in urma, pe 8 iulie 2007, pe la 6 seara, dar fara sa stie ca e ultima si nu reusea deloc sa se lipeasca de atmosfera. Nu stia daca ii placea prea mult familia Vivianei, cum nu stia daca ii place vreo familie si se gindea ca, intr-un fel, intrase in ea si nu mai avea ce face. Nu mai era nimic de facut, acolo trebuia sa ramina cit mai mult. Erau oameni ca oricare altii, se purtau mai autoritar decit ar fi trebuit cu el, cu o urma de scepticism, dar cu simpatie. Primea bani de la ei uneori, cum primise si de la familia fostei lui sotii. Nu-i placea ca e obligat sa-i placa, sa invete sa-i placa, in curind poate chiar si sa-i iubeasca.

— Viviana ce face, e bine ?
— Viviana cred ca e bine, e in Paris acum. Isi cauta o slujba, probabil acolo unde a mai lucrat cu citiva ani in urma, ca psiholog pentru copii autisti.
Nu doar autisti si nu chiar psiholog, ar fi intervenit ea, cum o facea de obicei in ultima vreme, pina cind el ii spusese ca nu-i place sa fie intrerupt, cu atit mai putin cind a fumat ceva si cind vorbeste in engleza. Si mai ales cind el isi aminteste clar ca, atunci cind s-au cunoscut, acum trei ani, la inceput, ii confirma povestile si uneori le imbogatea. Dar pe atunci ea voia ca el sa o placa.
— Nu ti-e dor de muzica araba de la petrecerea de plecare a lui Saed ?
— Doamne, era enervanta. Kebab music. Inca nu, dar ai dreptate, o sa-mi fie dor si de asta.
Ii spunea uneori ca se transforma in parintii lor, dar nu era intru totul adevarat : certurile dintre ei doi inca aveau ceva sexual, macar ca rar se intimpla sa ajunga la un punct in care sa fie atit de suparati unul pe altul, incit sa se abtina de la sex. Dar ce stia el de fapt despre viata sexuala a parintilor lui, in afara ca ii auzise uneori, in pat, in anii ’80, cind era frig in apartamente si dormeau toti la un loc?
— Deci vorbiti.
— Nu prea, am prieteni care imi spun ce mai face. Cum e Costea, amicul meu care a trecut pe aici saptamina trecuta. S-a intilnit cu ea.

Voia sa mai fumeze o tigara si nu stia pe cine sa roage sa-l ajute la rulat. Invatase sa le faca singur, dar inca nu-i ieseau bine. Inainte, i le facea ea. La inceput fara chef, apoi s-a obisnuit, dupa multe discutii obositoare. Intr-o seara, i-a transformat in tigari mici cele peste 5 grame de iarba pe care le cumparase, dupa multe telefoane jenante si siciieli, de la un prieten din Stuttgart si i le-a aruncat pe masa. Le facuse maniacal, una dupa alta, plingind. Il vazuse de atitea ori inainte dus de val, bind bere dupa bere dupa bere dupa bere, iesind in serile de vara din garsoniera lor incinsa din centrul Bucurestiului si bintuind terasele din zona. In ultimele luni, inainte de a pleca din tara, iesea seara de seara din cartierul Titan si freca scarile de la Teatrul National ca pustii urbani, asteptind ca unul dintre noii sai prieteni, dintre cei cu care inainte, cind bea, nu prea avea de a face, sa-i aduca pachetelele cu un gram sau doua, exagerat de scumpe in comparatie cu ce se spunea despre preturile din restul Europei.

O vazu pe Gety, sotia lui Ivan, artistul bulgar, linga masa cu bauturi si se gindi ca ar putea fi destul de draguta sa il ajute. Il atrageau miscarile ei haotice si privirea pierduta. O intilnise cu doua zile inainte, ducea o cutie cu gheata in brate si se impiedicase de prag cind o salutase. Il privise lung, fara sa i zimbeasca si fara sa clipeasca, tinindu-si piciorul drept, lung si subtire si frecindu-si cu palma degetul mare, lovit.

Fragment din cartea