Gluma ruseasca – Fragment din carte

Chiar e cea mai frumoasa poteca. Trece pe linga Biserica Santa Maria di Trastevere, e ingusta, pietruita. De o parte si de alta sint mici buticuri, barulete cu cite doua trei mese afara. Intre cladirile vechi de sute de ani, nelipsitele sirme cu rufe intinse la uscat. Piatra cubica e frumoasa, mergi asa bine, e o placere pentru picior.

O avea si ea zeci de ani, nu pare noua. Simti ca mergi prin casa, printre obiectele dragi, asa de ingusta e poteca asta. Si intima. Stiu unde e ciobita, unde e ascutita, desi nu trec de multa vreme pe ea. Stiu unde se imbina cu zidurile caselor si unde se pisa betivii. E aproape de 9 seara, e inca lumina. E asa placut afara. Am intirziat ceva, dar ma asteapta. Oare ce mi au luat ? Am incercat, cu jumatate de gura, sa le spun ca n ar trebui sa se deranjeze cu cadouri. O sa mincam pizza, o sa bem bere si o sa comentam ultimele evenimente politice. Vom vorbi pe rind si vom asculta, apoi vom vorbi toti odata iar intr un final va vorbi iarasi unul, numai ca nu l va mai asculta nimeni. Sa ma simt bine, totul e sa ma simt bine. Sa nu arat ca imi pasa de trecut. Putina detasare, citeva glume strecurate, si da, fara cearta. Asta ce cauta pe poteca asta ? Ce i o fi venit sa o ia pe aici? I am zis de atitea ori ca pierde vremea prin locurile astea. N o sa primeasca nimic. N o sa mai primeasca nimic dupa seara aia de pomina. A aruncat cu bucati de pizza in trecatori. Era cu multa brinza, de fapt mozzarella, si sunca din aia subtire. Avea si mult sos, ca batrina aia care era cel mai aproape de el arata ca in filmele mute, plina de ketch up pe frunte si pe git, cu o vena care i se zbatea si ciinele care tot sarea pe ea si o lingea. Mai lua o bucata de pizza de jos apoi ii dadea o limba prin locurile minjite. Dar el voia bani, nu mincare. S a enervat ca a primit trei bucati in mai putin de doua minute.
— Cine a mai auzit sa manince pizza cu piine ?
— I o fi fost foame, draga, ce ai cu el ? !
Zimbete ascunse. Ma inrosisem atunci. Era prima oara cind vedeam pizza. Eram la ziua unui coleg de clasa care avea o ruda prin Italia. Si venise ruda asta a lui cu ifose de Occident. Cind am vazut pizza in farfurie am crezut ca e vreo bucata de carne cu sos, ceva facut la cuptor. Si am cerut piine. Dar a fost buna si asa. Apoi ne a dat ciocolata. Dar era o ciocolata crema, se intindea pe biscuiti. Am incercat si eu acasa, am topit o ciocolata in ibric, insa n a iesit asa buna. Trebuie ca avea ingrediente speciale.
— Voglio una ragazza ? E bela. Cinquecenta dolari.
Mai aveam putin pina sa ajung la baruletul nostru, incepuse sa se ingine ziua cu noaptea. El cred ca nu are mai mult de 15 ani, iar ea pare ca nici buletin nu are. O tine de mina si, daca nu ar fi machiata strident, daca n ar avea fusta aia scurta, ai zice ca sint doi adolescenti care pleaca de la scoala si se duc acasa. Frate si sora.
— E mia sorella. E bela. Cinquecenta dolari.
Ii fac semn din cap ca nu vreau. Pleaca mai departe. Ma uit dupa fata. Seamana – dar poate ca la virsta asta toate fetele seamana intre ele – cu Bianca. Parca Bianca o cheama. Aveam aceeasi virsta. Hai, ca prima dragoste nu se uita niciodata. Cite scrisori nu ne am scris in zece luni. De sarutat nici nu mai vorbesc. Avea un frate mai mare care nu era de acord sa ma intilnesc cu ea. Ii tot spunea, il pira cind ne vedeam, ca sint un putoi sarac, fara nici un viitor. Ca am probleme in familie si ca ar trebui sa se orienteze mai bine atunci cind isi alege un baiat cu care sa iasa. Mai bine ar fi spus fata, ca la vreo doi ani dupa ce fiecare ne am vazut de drum si am mers la facultati diferite, ea a descoperit ca de fapt ii plac fetele. Ne am vazut o data intr un club de linga caminele studentesti, era cu prietena ei. Am stat de vorba citeva minute pe ringul de dans. Apoi le am vazut cum se inlantuie.

Trec de coltul cu brutaria. Ar trebui sa l vad pe Marco. E in fiecare seara aici. Aseara am stat aproape o ora de povesti. Plecasera putinii turisti care mai aruncau cite o moneda in palarie. Are o mandolina, cinta frumos, si un instrument ciudat, e ca un fel de cimpoi dar mult mai complex. Sufla si bate din picioare in acelasi timp. Isi foloseste si gura, si miinile, si picioarele, iar sunetele care ies sint tare armonioase. Imi aduce aminte tot timpul cind il vad de scripcarul care, alaturi de un catelus si cutia mai tot timpul goala, cinta Dunarea albastra linga gardul scolii. Ne holbam mai mult la catelul care dadea intr una din cap, apoi cu timpul am inceput sa ma uit atent la fata muzicianului, asa mi a reprosat tata cind i am zis ca ma opresc zilnic sa l vad pe omul ala cu vioara. E un muzician, desi cinta la coltul strazii. Cind am inceput sa ne cunoastem, l am rugat sa cinte si altceva. Ma asezam in fund linga el, muscam cu pofta din batonul pe care mi l oferea si stateam sa ascult. Nu stiam ce cinta, dar imi placea. Placerea imi era tulburata uneori de sectoristul care se apropia si l gonea. Spunea ca nu are voie sa stea linga gardul scolii, ca mai bine si ar gasi o meserie ca lumea, ca nu exista someri in Rom¢nia, ca oamenii muncii sint apreciati, nu greierii ca el. Si incepea sa mi spuna, bai piciule, stii povestea cu greierele si furnica ? E fabula, ii spuneam. Hai sictir, piciule, ca are morala si inceput si cuprins si sfirsit, deci e poveste. Pai uite asa ajunge toti care nu face nimic si sta toata ziua si cinta, ca greierele care iarna n are de niciunele si atunci se apuca de furat ca sa manince ca… ca nici furnica n are, completa cintaretul, si atunci la ce bun greierele sa mearga in fabrica ? Ce sa faca cu banii ? Ca batonul asta e ieftin si oricine ti l da de pomana. Era singurul tigan de care nu mi era frica. Sa nu te inhaitezi cu ei, ca fura copiii si ii vind. Mai tot timpul auzeam pe scara blocului mamicile, bunicile, cum isi infofoleau odraslele inainte sa le trimita cu sania pe derdelus si cum isi faceau cruce inainte de a se intoarce in bucatariile mirosind a ulei refolosit, oua si cartofi prajiti. Tiganii care fura copii a fost prima mea incercare de literatura. De fapt, a fost un dialog pe care l am purtat cu un vecin dupa ce s a aflat ca baiatul cel mic al vinzatoarei de la chiosc, locul de unde ne cumparam atunci cind aveam bani cite o gogoasa tavalita prin zahar, a fost rapit de o satra si l au facut circar. Umbla prin tara cu caravana, spuneau copiii, si scoate flacari pe gura alaturi de un urs mare care ii tine maciulia intre labele din fata si el isi baga capul in gura ursului si sufla foc. Se jurau care mai de care ca l au vazut cind au fost la bunici in vacanta de vara, ca tocmai trecuse caravana prin sat si ca in spatele curtii Strutu, cum ii spuneam cei mai multi, a facut tumbe si a scuipat jar. Am incercat si eu acasa. Cu tumbele am reusit, ridica Blanita ochii, se uita la mine cu o expresie de om batut cum ma tavaleam pe covor si ma opream cu talpile in calorifer. Apoi cind am incercat sa apropii un chibrit de gura lui s a speriat, a latrat scurt, chibritul s a stins si putin a lipsit sa mi composteze nasul. Intru in brutarie. Antonela, vinzatoarea, se uita fix la mine.
— Ce i, Tonelo, ce te uiti asa ? Ce face mama ta ? Cum se mai simte ?
— La fel. Mai rau e ca nu mai vrea sa se dea jos din pat. E ca un copil acum, plinge de cite ori ma vede, plinge cind nu ma duc acolo. I am zis de atitea ori ca nu pot sa trec in fiecare zi pe la ea. Taica meu ma tot bate la cap sa vin si cu gineri sau, ca i ar face bine sa l vada si pe el. Dar el tot timpul imi raspunde ca nu calca pe acolo, sa nu uiti, Antonela, sa nu uiti cit s a opus atunci cind ne am casatorit. Ca sint un paria in ochii ei. Ei bine, nu, nu merg. Ce, cind era sanatoasa nu voia sa ma vada si acum brusc a apucat o dorul de mine ? Ma duc singura, dar aproape mereu vrea sa mi povesteasca visele. Zice ca asa se elibereaza. Cred ca ma minte, pentru ca visele ei inseamna de fapt ca eu ma despart de sot si vin inapoi acasa. Am copii, Dumnezeule, si ea ma vrea din nou fetita pe care o imbraca si o trimitea la scoala.

Se casatorisera cind erau foarte tineri. Antonela renuntase sa mearga la colegiu pentru a i face pe plac lui Silvio, un fost sportiv, fotbalist undeva la divizionara secunda a echipei din urbe, oricum un fundas de viitor, cum ii placea sa i spuna in serile lor romantice, cind ea pleca pe furis din casa sa nu vada maica sa ca se intilneste cu un om fara viitor. Dar anturajul l a stricat, el credea ca e usor sa revii in primele rinduri, n a fost asa. Acum muta niste scari prin circiumi, schimba becuri, instalatii, e baiatul bun la toate. Bine ca nu s a apucat de bautura, ca uite la biata Francesca, sora mea vitrega, e toata supta la fata si fara vlaga. Umbla de dimineata pina seara cu masina aia de piine prin oras, acu’ sa se spele cu el pe cap. Munceste ca proasta sa i duca acasa sticla de coniac.

A, ma tot tin sa ti povestesc un vis, uite ca ma iau si eu acum dupa mama, dar vine cu regularitate. Te visez ca esti fluture, adica e un fluture mare care are capul tau, si de fiecare data imi ceri o foarfeca si spui ca iar ti au crescut aripile si trebuie sa le tai.
— Daca as avea aripi, Tonelo, apai sigur nu le as taia.
Mi ar prinde bine o tarie. Dar nu coniac. Nu mi a placut niciodata. E prea dulce.
— Marco n a venit azi ?
— Nu l am vazut. E, hai sa nu ma mai pling io, ca le ai si tu pe ale tale.
— Mda. Pai vine in fiecare seara.
— E, o avea omu’ probleme. Ce i cu hainele astea ?
— Ma duc la o petrecere.
— Tot la Costi la bar ?
— Tot.
— Nu si mai schimba firma ? Poate ii dau iar foc. Asta nu intelege ca nu merge cu glume d astea ?

Costinio. I au ars firma de vreo doua ori in ultima saptamina, au aruncat cu sticle incendiare, da’ nu s a lasat. In circiuma mea, fac ce vreau, daca vreau sa gatesc mincare rom¢neasca, asta fac, daca vreau sa pun muzica rom¢neasca, asta fac. E cit muntele, un italian get beget care a invatat rom¢neste si o vorbeste cu accent moldo¬venesc. A fost insurat cu o fata din Botosani. A stat aia pe capul lui pina l a invatat rom¢neste. Apoi s a combinat ceva vreme cu o unguroaica din Sfintu Gheorghe. Pe Ilona am cunoscut o si eu. Facea spume cind il auzea vorbind rom¢neste. Din „moldoveanule boszmeg” nu l scotea. Inainte sa deschida circiuma asta a lucrat o perioada la circ, ridica bolovani din aia mari si tinea vreo sase, sapte circari pe umeri.

Ies din brutarie dar n o iau spre bar. Ma intorc putin pentru ca am auzit latratul. E ciinele lui Marco. Deci a venit. Mai tirziu, dar a venit. E un ciine dresat special, pentru orbi. Acum citeva luni, cind l am cunoscut pe Marco, m am oprit la vreo doi metri de el si am stat sa l ascult. Am aruncat o moneda in palarie. Era prima. A luat o, a pipait o si a spus un grazia soptit. Apoi i s a adresat ciinelui.
— O sa fie o seara cu noroc. Intotdeauna cind prima moneda e de un euro, am noroc. O sa ai si tu. O sa maninci bine. Spune mi : sint nori ? O sa ploua ?

M am mirat cind am auzit intrebarea. M am mirat si mai tare cind am auzit un latrat scurt. M au napadit amintirile, credeam ca sint singurul care gaseste intr un ciine un interlocutor. E o seara frumoasa, racoroasa, ma bucur ca sint aici pe strada asta, ca bobirnacul a venit la timp si nu m a tirit intr o poveste care putea sa sfirseasca rau pentru toata lumea. Norocul si l face omul cu mina lui, dar capul plecat sabia nu l taie. Sint intre ele, toata viata am fost acolo, dar nu m am apropiat de vreo extrema. Insista sa obtii ceea ce vrei, imi spunea unul, lasa, ma sfatuia altul, pleaca capul in fata celor mari, ca altfel or sa te zdrobeasca, nu te pune cu orinduirea pentru ca ei sint multi, organizati, tu esti singur cu slabiciunile si dorintele tale, care se pot intoarce oricind impotriva ta.

— A, deci n o sa ploua. O sa putem sta mai mult atunci, spune Marco. O sa maninci bine. Si eu o sa maninc bine. Poate o sa luam si o sticla de vin. N am mai baut de mult vin. Daca o sa avem noroc cu carul, atunci o sa luam o sticla de Harmonium, vinul ala sicilian. E 15 euro sticla, e mult, stiu. Hai, nu mai schelalai, ca nu ma mai imbat. O sa ma port frumos cu tine, dar nici tu sa nu ma mai pui sa trec strada atunci cind sint masini. Nu mai trecem strada pe la intersectia aia de linga statia de autobuz. Ei, poate oi fi fost tu confuz in seara aia. Dar era sa ma calce masina. Ce bine ca ne a lasat Alessandra sa stam acolo. Noroc cu baiatul asta cu care iese acum. E, da, e bogat, nu ca noi. E atit de aproape de strada si nu mai dau cu capul tot timpul de paravanul ala de la mansarda. Hai sa mai cintam putin.

M am asezat pe trotuar in fund. Atit de frumos cinta. Se mai opreste cite un trecator, sta citeva zeci de secunde apoi arunca o moneda in palarie. Dupa vreo 20 de minute apare un cuplu tinar. Ea vorbeste mult, el asculta. Il cearta, din cite inteleg, pentru ca s a purtat urit cu sora mai mica. Ce, daca nu are inca virsta aia la care doar tu mai crezi ca poate sa afle despre sex, gata, o dai afara din camera ? Nu mai sint asa cum eram noi, au evoluat, acum virsta la care fetele isi incep viata sexuala e mai frageda. Tot ii dadea inainte cu un studiu facut de americani sau britanici, baietii evolueaza mai greu, fetele se maturizeaza mai repede. Si barbatii asculta iar fetele turuie, i a zis altfel, dar asta era intelesul, fetele turuie fara nici un rost si doar ii fac pe baieti sa si puna miinile in cap si sa ofteze a lehamite. Parea genul de proaspat profesor la colegiu, atasat de elevii lui, indragostit de munca lui, atent la cuvintele pe care le spune si, mai ales, zgircit cu timpul pe care il aloca vorbitorilor.

Nu stau mai mult de doua, trei minute, ea baga mina in buzunar si scoate o hirtie de 5 euro. O pune in palarie. Ciinele lui Marco latra de doua ori scurt.
— Ei, o bancnota de data asta.
Pipaie fundul palariei, ia bancnota, o trece printre degete si o baga in buzunar.
— Ei, da. Chiar o sa luam Harmonium. O sa mincam bine, bine.

Fragment din cartea

Citeste De ce scriu oamenii? – confesiunea autorului.

Vrei cartea? Comanda aici.