Ioana Nicolae il prefera pe Nichita Stanescu
Un poet care a revolutionat limbajul, intr-o epoca in care limba de lemn facea regulile… Nichita Stanescu merita o lectura mai atenta decat cea chinuita, pentru BAC.
M-am nascut in cel mai rau secol cu putinta/am locuit in cea mai straina inima cu putinta. In copilarie, tata, comerciantul Nicolae, l-a luat de mana ca sa-i arate avioanele razboiului. Erau minuscule oua de argint din care se-mprastia galbenusul.
Mama, Tatiana, aristocrata rusoaica, ii imprumutase subtirenia si ochii albastri. Poezia il alesese de la bun inceput. Avea s-o descopere adolescent, ca apoi sa migaleasca din ea un neasemuit evantai. Pe primul pliu a scris Sensul Iubirii, pe al saptesprezecelea, Oase plangand…
Pe cele intermediare, aleatoriu: Epica Magna, Dreptul la timp, Necuvintele, O viziune a sentimentelor etc. A mesterit un timp niste forme ciudate. Si-n ele a turnat poezia: sapientiala, trista si uimita, metafizica, gratuita si muzicala.
Eu nu sunt altceva decat/o pata de sange/care vorbeste, a spus dupa asta. Matur fiind, a incercat sa prinda, precum vechii filozofi, sensurile. Zi si noapte, fara sa oboseasca, le-a tot cautat. Trecand neatent prin propria viata. Stiind ca-l asteapta urmatoarea iesire.
Respir, doctore, respir! Si-a spus, la cincizeci de ani, cele din urma cuvinte. A fost poetul secolului, s-a auzit dupa asta. Daca ar fi scris intr-o limba de circulatie, ar fi devenit universal. Daca n-ar fi vorbit despre noi, n-am fi inteles. A fost, cu adevarat, un geniu.
Eu sint o locomotiva cu aburi/in urma careia sinele se evapora. Necititorilor de poezie, il recomand, de aceea, pe Nichita Stanescu. Neincrezatorilor in poezie, ca sigur remediu, li-l prescriu pe Nichita Stanescu.
Ioana Nicolae.