Istoria romantata a unui safari – Fragment

Mehria strabatu campul, cu pasii lui mari de haitas, si se opri la marginea tufelor. „Daca vrei, poti sa vii cu mine…“
Brusc, femeile isi facura de lucru. Le auzi vorbind in araba, in timp ce se-ndeparta.
Mehria era destul de bogat ca sa si duca metresa in tabara vanatorilor. In plus, ea era o femeie alba care nu purta val.
Un barbat scund, indesat si barbos ii puse in brate o carafa de lut si ii spuse, probabil, sa-i toarne apa.

„Omul asta e unchiul meu“, il auzi pe Mehria. „Vrea sa-l ajuti sa se spele.“
Se lasa pe vine alaturi de el pana cand ii vazu de aproape obrazul cu cicatrice. Sangele de mistret se-nchegase. Cand impreuna mainile, ei ii parura negre, intre umbrele palide ale focului.
Mehria o atinse pe ceafa, ca in treacat, si acela fusese un gest doar al lor, care o umplu de fiori. Si acum, cand isi amintea, ii simtea caldura. Simtea de asemeni izul patrunzator de urina, furat de vant, ca si tipatul mierlelor la lasarea serii, alaturi de muscatura harletului in nisip, ca sa fie ingropate copitele. Orice vanat risipit in camp ar fi fost impartit de djini si intors in somnul acelora care il ucisesera.

Ii placea cand se facea noapte sa ramana in intuneric, ca sub o tarha de borangic, cu barbatul acesta necunoscut, care, in sfarsit, ii apartinea.
Se simtea ca o fetita in tabara, nu ca o femeie care ar vrea sa fie imbratisata, era in jeansi si tricou, in timp ce el ii soptea „ma gazelle… ma belle gazelle“ si poate ca astepta o printesa araba.

Noptile africane aveau stelele pana la pamant, ca niste baldachine brodate. Pledul pe care Mehria il asternuse mirosea a camila si a sudoare de vanator. Era ca si cum s-ar fi lasat posedata in pantecele cald inca al unui animal abia doborat. Simtea iarba metalica si fructele aspre, de ghinda, ale plutelor de stejar zdrobindu-i-se sub corp. Cunostea insectele care ii zburau pe langa ureche, greierii, fluturii de noapte, soparlele, dar ce nu stia era cum sa-l seduca pe barbatul arab de deasupra ei. El ii turnase in vene tifosul Africii, pulberea de aur a stepelor, tacerea rascoapta a platourilor de roca.

El ii aratase prima oara Magrebul pe o harta a hotelului in care statea si ii vorbise de golf si de albiile secate ale desertului, de palatele din Maroc si de ferigile rosii ale Algerului, de bordelul Cartaginei si de Dougga, pana cand simti ca se-ndragosteste vorbind de dragostea pe care i-o transmitea si ii spuse : „Daca ramai, poti sa vezi toate astea“.

Atat si nimic in plus. Restul era ardoare si frica, si vointa ei de a se confrunta cu neprevazutul. Ea raspunse : „renunt la tot“, ca si cum ar fi strivit o tigara, dar barbia ii tremura abia perceptibil si atunci el o saruta pe neasteptate. Era un gest neobisnuit pentru un musulman si nu-l mai repeta niciodata in public.

La hotel, cand fu gata sa si stranga lucrurile, ezita o clipa in cadrul usii, iar el o-ntreba cu un fel de teama :
„Ai inceput sa te razgandesti ?“.
„Nu, doar imi luam adio de la confort…“
Mehria zambi, apoi rase tare, dandu-si capul pe spate.
„Tu te comportes comme un enfant, toi.“

Ca sa fii bogat in satele din jurul Tunisului, aveai nevoie de un Peugeot si de un salariu de sapte-opt sute de dinari. El ii spusese ca o duce intr-un sat, fara sa adauge un cuvant despre culturile de masline si nici despre campurile de rapita.
Ea si-l inchipui cum vinde uleiuri intr-un bureau de tabac, asa cum batranele araboaice vindeau gatelile facute de mana si papucii de pasla pentru moschee. Se gandi la doica si la alti angajati, fara sa-si imagineze domeniul, pivnitele, velierul de pescuit, bungalow-urile si toata curtea, iar cand le vazu, i se taie respiratia.

Mehria deschise portile mari din lemn si in zid se nascu o bresa direct catre treptele de ardezie. Vila avea cupole rotunde, ca niste sani de fosfor, bombati spre cer, si terase turcoaz, cu mouches arabies, era plina de leandri si de glicina aproape vesteda, fiindca anotimpul glicinei trecuse. Sabiile de yucca si imortelele galbene, impreuna cu iarba ploilor, adusa din oaze, dadeau conacului un aer salbatic si o splendoare din alta lume.
„Aici o sa locuiesc ?“
„Daca vrei… dar trebuie sa ma suporti si pe mine… Mai sunt : Zaouf, Hafa si ceilalti, cu care o sa te inveti.“

Se gandi o clipa la echipa ei de cercetatori cu care venise si se stradui sa-i regrete. La supa de linte pe care o mancase ultima oara in hotelul luxos si climatizat si la fata ciupita a etnologului cu care statuse in restaurant.
Se gandi la biroul ei, cu creioanele perfect ascutite, asezate frumos in suportul cu numele corporatiei, si toate ii parura indepartate. Se gandi la prietena pe care o avea in departamentul de marketing si careia ii spunea buna dimineata pe messenger in fiecare zi, la inceputul programului…

Se gandi la serile de inot cand la piscina nu mai erau decat ea si paznicul. La colectia ei de pantofi si la barbatii atat de nepotriviti pe care ii intalnise. La stergatoarele de parbriz, care maturau perdeaua de apa, si la mirosul de paste cu parmezan de la trattoria ei preferata. Acum tot ce o emotiona erau carpetele de culoarea visinei si covoarele rosu sange, pe pardoseala de nuanta osului. Plachetele de ceramica, lucrate de mana si risipite din loc in loc pe peretii albi, intre candelabrele de alama. Banchetele de ratan cu casmiruri maure si scaunele arabe, din lemn pictat. Ciucurii de matase si lana si brocarturile din Kairouan. Acele figurine berbere din esenta de tuia : o pisica, un sarpe al casei, mai multe pasari, un cal inseuat. Mehria, stand in dreptul ferestrei, pe fundalul amiezii care fierbea, si asteptand ca ea sa ii spuna daca ramane. Acel thé   la menthe, pe care Zaouf il pusese pe una dintre masutele joase, pentru cafea, si pe care, dupa ce il bause, intelesese cat era de epuizata.

Picioarele i se umflasera si curelele incaltarilor ii sapasera dungi pe piele.
„Ai s ajungi o metisa“, ii spusese Mehria, dar era prea uluita ca sa il creada.
Incaperea incinsa si parfumata ii dadea impresia ca se odihneste pe o saltea cu ierburi de mare. Zgomotele intrau camuflate in aerul acela galbui ca fildesul, in care pestii multicolori de faianta, suspendati din tavan, pareau ca inoata lent intr o apa tulbure.

Babouches de bumbac, cu fir de matase, agatati pe pereti, printre ramele argintate ale tipsiilor, printre narghilele si impletituri din frunze de palmier, faceau casa sa se reverse si-n acelasi timp o tineau cuprinsa intr-o narcoza de melasa si opiu. N avea nici cea mai mica idee cum o sa scape din capcana acelei vraji si, la urma urmei, de ce sa scape ?

Mehria inchidea si deschidea scrinuri, o imbia sa cunoasca baile, dulapul de haine captusit cu lemn de santal, ca s alunge moliile, camarile, balconul rotund al dormitorului care urma sa fie al ei si din care Mediterana se vedea ca o platosa lustruita.

Lui Mehria, indemnul de a o iubi i se izbea de peretii inimii, dar, totodata, o voia libera, caci era straina. O adora si ar fi ucis o, tocmai fiindca trebuia s o adore. Ea nu stia despre acest tumult. Era obosita, era ca o pasare migratoare, reluandu si suflul dupa drum lung. Nu era frumoasa si nici urata, era tulburatoare, bizara si putin trista. O intalnea intr o limba nici a ei, nici a lui, de aceea inima ii parea criptata. Planuia ca va deslusi misterele vocii ei, cand lungea vocalele in franceza, pana cand glasul ii devenea curgator si ii lua cu el vointa de a i se impotrivi si tot restul.

Nu schimbau cuvinte, ci stari, temperaturi ale mainilor. Dupa ce sfarsi cu totul de aratat, palmele ii cazura pe langa corp, intr-o lunga epuizare. Obosise la randul lui, de aceea, raspunsul ei ca ramane, ca incearca si ca, chiar daca greseste, n-o sa regrete pentru nimic veni ca o usurare.

Vrei cartea? Comanda aici!

„Scriu in primul rand ca sa ma impac cu mine insami” – interviu cu autoarea cartii, Daniela Zeca Buzura