„Lacuna” de Barbara Kingsolver, o poveste despre istorie, artă și identitate

Cel mai ambițios și totdată cel mai provocator roman al Barbarei Kingsolver, Lacuna este o poveste despre identitate și istorie, despre artă, exil și existențe scindate între culturi și ideologii. Narațiunea poartă cititorii din Mexicul anilor 1930, până în SUA postbelică, în anii 50, urmărind viața lui Harrison Shepherd, un scriitor cu origini mixte – american și mexican – prins între două lumi și străbătând epoci tulburi.

Romanul este scris sub forma însemnărilor din jurnalul protagonistului intercalate cu scrisori, articole de ziar și alte documente. Toate acestea accentuează senzația lecturii unei cărți-document cu atât mai mult cu cât personajele istorice sunt integrate natural în poveste. În același timp, narațiunea fragmentată și structura tip jurnal oferă cititorului mai multe perspective asupra evenimentelor prezentate, fie istorice, fie din viața protagonistului.

Narațiunea curge lent, permițând cititorilor să se cufunde într-o mare de senzații

În 1929, mama de origine mexicană a lui Harrison își părăsește soțul, un birocrat american și duce băiatul în Mexic, pentru a locui împreună cu iubitul ei bogat, pe o insulă ruptă de lume.  Surprins în culori vii, Mexicul creează cadrul liric al copilăriei lui Harrison, are parfum special și gust de tamales și empanadas, de budines și enchiladas dulces. Golful din Isla Pixol este locul unde băiatul descoperă prima lacună din viața sa: un fel de peșteră subacvatică, „ca o gură care înghite lucruri” și „ajunge până în pântecul lumii” – după cum spun credințele locului.

În timp ce mama lui trece de la un bărbat la altul, Harrison învață să se descurce singur. Anii petrecuți la internatul din America sunt o perioadă tulbure (inclusiv din punctul de vedere al sexualității), marcată de violențele administrației Hoover împotriva veteranilor din Primul Război Mondial, rămași fără adăpost. De altfel, amintirile care descriu perioada din Statele Unite sunt învăluite într-o atmosferă rece, apăsătoare, total contrastante cu cea a Mexicului.

Reîntors în țara copilăriei în 1935, Harrison intră în anturajul familiei artistului Diego Rivera și al fascinantei sale soții, Frida Kahlo. Devine apoi secretarul lui Leon Troțki (până la asasinarea acestuia) și începe să scrie romane despre Mexicul antic, care ajung foarte populare. Misterioasa V.B. (Violet Brown), secretara sa, joacă un rol special în viața scriitorului, care  ajunge să fie investigat în timpul administrației McCarthy, când a avut loc o adevărată „vânătoare de vrăjitoare” a celor suspectați că sunt comuniști. Acest fir narativ aduce în discuție tema cenzurii, persecuției politice și a libertății de exprimare.

 „Dumnezeu vorbește pentru cei tăcuți”

Harrison este mai degrabă un observator al lumii decât un participant activ la evenimentele pe care le trăiește. Tonul său melancolic, ironic sau resemnat trădează alienarea din interiorul său, rupt între culturi și ideologii diferite.

Câștigătoare a Premiului Pulitzer, Barbara Kingsolver apelează la tehnici narative care permit cititorilor să se cufunde în lumea interioară a lui Harrison și să înțeleagă impactul evenimentelor istorice asupra lui. Autoarea folosește fragmente de jurnal și ficțiune istorică, dar nu oferă întotdeauna răspunsuri directe cititorilor. Unele caiete cu însemnări intime se pierd de-a lungul anilor și se regăsesc abia într-un târziu. Există lacune – viduri – atât în viața personală, cât și în istoria pe care o traversează personajele.

În copilărie, lacuna din golful Mexicului atrăgea băiatul spre adânc și-l expulza spre suprafață, cu fiecare flux și reflux, într-un joc periculos, în care viața se învecina cu moartea. Mai târziu, Harrison se situează în spațiul dintre adevăr și percepția subiectivă asupra realității, atât în ce privește istoria pe care o traversează, cât și în povestea personală de viață. Lacunele, găurile adânci care duc „în centrul pământului și la fundul lor îl vezi pe diavol”, conțin adevăruri incomplete, care pot fi manipulate. Adevărul istoric poate fi distorsionat de contextul politic, la fel și cel despre viața scriitorului. Oamenii tind să facă „lemne de foc din copacul căzut”, dar, așa cum spune un vechi proverb mexican, „Dumnezeu vorbește pentru cei tăcuți”.