Lucian Dan Teodorovici: Hemingway s-ar fi bucurat de un cititor ca mine
Dupa ce am citit, la inceputul liceului, „Adio arme!”, din scriitorul Ernest Hemingway ramasesera pentru mine o poveste de dragoste, e adevarat, impresionanta, si folosirea in exces a cuvantului „dragut”.
Putea fi si vina traducatorului, dar asta are deja mai putina importanta. Apoi am cumparat dintr-un anticariat un volum de nuvele, le-am citit, inclusiv „Zapezile de pe Kilimanjaro”, si din scriitorul Hemingway au inceput sa ramana pentru mine mai multe. Mai tarziu am citit „The Short Happy Life of Francis Macomber”, in engleza, si mi-am spus ca asta inseamna sa fii scriitor. De-acolo a pornit pasiunea mea pentru Hemingway, o pasiune care m-a facut sa citesc cam tot ce-am putut citi din opera lui, incantandu-ma in special cu „Batranul si marea” si „Fiesta”.
Dincolo de ceea ce pare o dare de seama, Hemingway inseamna incredibilul talent de a-l lasa pe cititor sa umple „golurile” din povestiri cu viata proprie, sa-si aseze intamplarile sau iluziile in personajele create de scriitor. Probabil par cuvinte goale, dar e greu sa scrii despre Hemingway fara a-ti crea senzatia ca spui prea putin.
Am uneori, trebuie sa mai marturisesc si asta, orgoliul de a-mi spune ca Hemingway s-ar fi bucurat de un cititor ca mine.
Vanitatea ma face sa-mi inchipui ca sunt mai aproape de el decat altii. Si totul se sfarseste cu un zambet, cand revin cu picioarele pe pamant: cred, de fapt, ca oricine il citeste are exact aceeasi senzatie. Iar lucrul asta este, dincolo de orice cuvinte mari, definitoriu pentru opera lui Ernest Hemingway.
