Lupanarul de Elodie Harper, o poveste despre iubire și libertate, în Pompeiul antic
Cu străduțe pietruite, care par că se topesc în dogoarea verii, răsunând de glasuri care cântă sau înjură în toate limbile pământului, cu aer greu, irespirabil la periferii, dar parfumat în grădinile luxuriante ale celor înstăriți, gălăgios ziua și primejdios până la moarte noaptea, un furnicar de sclavi, liberți și oameni liberi care se înghesuie pe străduțele înguste, în căutare de plăceri sau în arenă, la luptele de gladiatori – astfel arăta orașul antic Pompei, în Anul Domnului 74. Acesta este locul unde scriitoarea britanică Elodie Harper plasează acțiunea romanului Lupanarul, primul volum al unei trilogii care se concentrează asupra vieților femeilor antice din cele mai oprimate pături sociale.
Tradus de Editura Trei, Lupanarul este un roman de personaj. Amara, eroina principală, o femeie născută liberă, dar ajunsă prostituată prin concursul unor întâmplări dramatice, poartă cititorii pe străduțele insalubre ale Pompeiului, de la lupanarul lui Felix, peștele ei, până în palatele personajelor politice influente ale vremii.
Absolventă de literatură clasică și pasionată de lumea antică, Elodie Harper oferă cititorilor ei un roman foarte bine documentat și multistratificat, care reconstituie în detaliu o lume pierdută, dar în același timp vorbește despre prietenie, iubire, libertate și, mai ales, despre voința neclintită de a renaște, după ce totul a fost distrus din temelii.
„Băile, vinul și sexul te-ajută să-ți întâlnești mai repede soarta” – Maximă romană
Odinioară fiica celui mai învățat și iubit medic din Aphidnai, orașul frumoasei Elena din Troia, Amara a ajuns prostituată, „lupoaică” în lupanarul condus de Felix, după ce tatăl ei moare, iar mama, din cauza sărăciei, este nevoită să o vândă. Numită în acea vreme Timarete, tânăra este nevoită să uite familia care i-a mai rămas, patria și chiar numele, pentru că noul stăpân îi oferă altul nou – Amara, „la jumătatea drumului dintre dragoste și amărăciune”.
În bordelul lui Felix, alături de celelalte tinere – Dido, Cressa, Victoria, Beronice și sălbatica britanică – Amara descoperă ce înseamnă să supraviețuiești atunci când aparții celei mai de pe urmă clase sociale. Educată și inteligentă, cu o luciditate pe care nu o egalează decât cea a stăpânului ei, Amara conduce cititorii pe străduțele din preajma Forului, acolo unde speră să găsească bărbați cu bani, dornici de plăcere, la băile publice și petreceri private, unde întreține oaspeții cu dansuri și muzică. Viața de lupoaică, de rezidentă în celebrul lupanar al Pompeiului este dură, pentru că nu prețuiește aproape nimic. În atmosfera sordidă a fiecărei zile, care nu înseamnă mai mult decât sărăcie, umilință și goană după clienți, o consolare o reprezintă dragostea pentru Menander, sclav la rândul lui la un olar. Acesta o învață că până și sclavii pot avea ca posesiune ceva: propria fericire. „Sentimentele sunt singurele lucruri pe care le stăpânim”, îi explică Menander.
Descrierea vieții din lupanarul plin de lupoaice din Grecia, Italia, Cartagina sau Egipt, toate adepte ale lui Venus Pompeiiana este foarte vie, cu multe detalii de epocă. Prin intermediul Amarei care bate străzile orașului în lupta sa pentru supraviețuire, cititorii descoperă o lume contradictorie, violentă și crudă, dar care poate fi și rafinată, empatică sau generoasă. Pompeiul este orașul tuturor posibilităților, unde orice se poate întâmpla, în bine sau rău.
Cum se simte să fii liber?
„Veacul în care trăim este veacul de aur; cu aur cumperi și cinste, cu el cumperi și dragostea chiar” spune o vorbă a vremii. Cu aur cumperi însă și libertatea. Frescă vie a Pompeiului antic, Lupanarul este și un roman al destinului unei femei care refuză să renunțe la visul că într-o zi va fi liberă. Bordelul lui Felix este un loc care poate frânge spiritele, unde doar cei dârzi rezistă. Nu cu mult mai frumoasă decât celelalte fete, Amara cucerește prin spiritul ei. „N-am putut să mă mai uit în altă parte din clipa în care te-am văzut. Erai acolo, licitată ca o târfă de rând, dar ai fi putut să fii zeița Diana după cum stăteai. De parcă din clipă în clipă urma să-ți chemi copoii să facă bucăți orice bărbat care îndrăznise să te vadă goală”, îi spune Amarei Felix, peștele care a cumpărat-o de la piața publică.
În interiorul ei, tânăra grecoaică nu a renunțat nicio clipă la libertate, nu are atitudine de sclavă, iar lucrul acesta se observă și din exterior. „Te porți de parcă ai avea vreo importanță”, îi spune Fabia, o fostă prostituată, care, ajunsă la bătrânețe, trăiește din mila celor tinere. Născută sclavă, aceasta îi pune Amarei una dintre cele mai tulburătoare întrebări din roman: „Cum se simte să fii liberă?”
Întâlnirea Amarei cu Plinius cel Bătrân – amiral al flotei romane, personaj erudit de la care a rămas până în zilele noastre monumentala „Istorie Naturală” – reprezintă un moment-cheie al romanului. Ea este prostituată și sclavă, iar el, om politic influent, pasionat de artă, științele naturii și medicină și „o enigmă greu de descifrat”. Ce legătură poate exista între ei? Despărțiți de nenumărate trepte sociale și de o mare de prejudecăți, Amara și Plinius reprezintă întâlnirea dintre două minți strălucite, pasionate de aceleași lucruri, care știu, fiecare în felul lui, că libertatea este singurul lucru pentru care merită să trăiești sau să îți jertfești viața.
