Noapte buna, copii! – Fragment din carte

Partea a III a

Noi in anul 2000,
Cind nu vom mai fi copii,
Vom face ce am vazut cindva,
Toate visele indraznete
In fapte le vom preschimba.
Vom fi mesteri iscusiti
Sa va facem fericiti
Pe voi, parintii ce veti fi
La a doua tinerete in 2000.
(cintec pionieresc din anii 1980)

Marius, 2000
„Tecuci, Tecuci, cuci si cuci si cuci“ fredona aiurea tinarul, umplind armoniile piesei instrumentale ce se auzea la radioul masinii cu ultimul cuvint citit pe un indicator de pe sosea. „Tecuci, Tecuci, uite niste cuci, cuci, te cuci…“ Si continua asa inca vreo doua minute, adica pina la sfirsitul brusc al melodiei, retezata de semnalul sonor ce anunta ora exacta – 13.00 – si buletinul de stiri.

De zece ani, de cind plecase din Romania, Marius nu mai avusese foarte multe legaturi cu tara natala, iar daca l-ai fi intrebat, ai fi aflat ca nici nu incercase sa si le pastreze. Mai venise aici o singura data, in urma cu cinci ani, dupa ce obtinuse cetatenia americana, insa numai ca sa o ia cu el in State pe mama lui. Atunci, in 1995, dupa ce lui Marius ii murisera amindoi bunicii din Teicova (destul de devreme si aproape unul dupa altul), maica sa, Dorina, se pensionase anticipat, iar el o insotise peste tot, rezolvase problemele legate de acte, vize, vinzari si tot ce mai trebuia ca sa o rupa de tara pe femeia de cincizeci si ceva de ani care il crescuse singura, iar dupa aceea plecasera amindoi in Los Angeles, California.

In primul an petrecut acolo, mama lui Marius plinsese aproape zilnic si blestemase ziua in care acceptase sa treaca oceanul si sa vina in afurisita asta de tara, din care nu pricepea nimic, nici macar limba. Tinarul era disperat si nu o data isi dorise sa o expedieze inapoi, in Romania, ca sa traiasca iar intr-un apartament fara apa curenta si cu miros de mucegai. Acum Dorina Albu lucra ca vinzatoare intr-un supermarket si parea sa se simta mai bine. Probabil ca se adapta incet-incet si ea.

Asadar, revenit in tara pentru a doua oara in ultimii zece ani, Marius isi daduse seama ca nu mai era aproape deloc interesat de ceea ce se petrece in Romania – si nici macar in Europa. De acolo, din America, singurul univers care mai conta, istoria de aici parea sa curga intr-un soi de spatiu ireal, aproape imaginar, care n-avea nici o legatura cu el. Lumea din jur i se parea complet diferita de cea parasita de el in 1990. Oricum, in anii aceia nici nu vazuse Romania pe care o descoperea acum, cea din afara locului unde crescuse. Marius aflase, inevitabil, din clipa in care trecuse granita, ca in fosta lui tara tocmai se desfasurase primul tur al alegerilor locale, dar stirea il lasase indiferent. Gratie mamei sale (caci ea nu se rupsese atit de tare de realitatile romanesti), stia si ca presedintele tarii se numea Emil Constantinescu, despre care auzise lucruri destul de aiurea. Dar cel putin nu mai era Ion Iliescu. Ca atunci – isi aminti el –, in iunie 1990, cind ii sosise invitatia Cristinei din California si a inceput sa alerge dupa actele pentru viza. A fost chemat pentru interviu la Ambasada Statelor Unite in 10 iunie. (Ia uite, tocmai se implinesc zece ani ! Poate ca ar trebui sa sarbatoreasca in vreun fel…) Peste trei zile, cind el se inapoiase triumfator in Oravita, Bucurestiul fusese invadat de minerii din Valea Jiului, chemati de Iliescu ala, ca sa imprastie manifestantii din Piata Universitatii. Minerii batusera si arestasera tot ce li se paruse lor suspect : studenti, profesori, barbosi, ochelaristi, oameni cu blugi, fete in fuste mini. Iar maica sa urlase la el ca bine le au facut, ca erau vinduti, spioni, tradatori si legionari si ca fara Iliescu tara s-ar fi destramat de atunci, din decembrie.

— Puteam sa fiu si eu atunci acolo ! se otarise la ea, apelind la argumentul suprem. M-ar fi batut si pe mine. M-ar fi arestat si m-ar fi batut cu bitele, ca pe aia de acolo !
— Sa te bata, na ! Sa te bata, daca te amesteci cu golanii si cu drogatii ! tipase indirjita femeia, de parca l-ar fi si vazut acolo, in piata din Bucuresti, drogat si tinindu-se de dupa git cu o gasca de golani beti si scandalagii. Asa trebuiau sa-ti faca !

Marius isi aminti ca atunci cind primise invitatia prin posta, sovaise. Se gindise ca, poate, vizita lui in State ar putea fi doar o vizita, nu primul pas spre raminerea definitiva Dincolo (de vreme ce dictatura cazuse, Ceausescu murise, iar granitele erau de acum deschise). Dar apoi, in zilele acelea din iunie 1990, se bucurase de viza americana la fel de mult cum s-ar fi bucurat daca ar fi primit o in anii ’80. Si bine facuse ca ramasese in SUA. Foarte bine facuse !

Acum recunostea greu tara, oamenii, locurile. Dupa zece ani petrecuti in America, totul i se parea saracacios, meschin si prafuit. Mai ales in partea asta de tara. Insa trebuia sa fie cinstit si sa recunoasca adevarul: aici era o bucata de Romania pe care nu o cunostea aproape deloc. Moldova, Muntenia, Dobrogea si ce mai invatase la geografie… Ce stia el de fapt din Romania ? Daca era sa calculeze in suprafete, cam la fel de mult cit stia acum in America. Banatul, unde crescuse (adica un sat si vreo trei orase), Aiudul, unde facuse armata, si citeva bucati de litoral, din zilele de tabara pioniereasca la Marea Neagra. Bucurestiul… poate, desi orasul ala era imposibil de cunoscut. Si altceva? Il mai lega ceva de Romania? Da, o usoara nostalgie, ce reinviase acum, dar care avea sa-i treaca de parca nici n-ar fi fost peste vreo zece zile, cind o sa plece inapoi, acasa. Era limba. Copilaria. Si fotbalul… da, fotbalul ii lipsise un pic. Sportul care americanilor nu le placea si nici macar nu-l numeau asa, ci soccer, incapatinindu-se sa ii spuna football, adica „minge la picior“, unui soi de rugbi degradat, in care mingea se juca de fapt cu mina.

La radio tocmai se anunta deschiderea oficiala a turneului final al Campionatului European de Fotbal din Belgia si Olanda. Marius ofta si, fara sa-si dea seama, apasa usor pe acceleratia masinii. Singele ii curgea mai repede prin vine. Auzi ca diseara se juca meciul inaugural, intre Belgia si Suedia. Crainica il informa, cu o voce vesela, ca Romania este si ea calificata la turneul final si ca urmeaza sa joace primul meci din grupa cu Germania. Tocmai cu Germania, ofta Marius. Or sa ne snopeasca nemtii. Ca de obicei. Daca imi amintesc, o sa ma uit la meci. Oare sirbii or mai face albume cu abtibilduri si pentru europene? Pe vremuri faceau.

Parca pentru a-i raspunde intr-un fel, radioul il informa ca azi se implinea un an de la incetarea bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, declansate din pricina epurarilor etnice facute de sirbi in provincia autonoma Kosovo. Probabil ca nu mai fac abtibilduri, se gindi Marius. Au ei altele pe cap. Iugoslavia, Occidentul lui din copilarie, ajunsese acum mai rau decit Romania. N ar fi crezut niciodata! Isi aminti de povestile vamesului aluia tinar – parca Florin – despre felul cum se faceau afaceri cu embargoul la vama din Moravita. Ciudata lume! Sau, cum spuneau oamenii odinioara (desi poate ca o mai spun si acum): „Lumea asta-i rau facuta – cu curu’ si pe intuneric“. Sigur, daca traiai pe vremea aceea in Romania, nici nu puteai crede altceva. Probabil ca azi si sirbii spun acelasi lucru. Dar America nu, America nu era rau facuta. Si in nici un caz cu curu’.

„A incetat din viata presedintele Siriei, Hafez Al Assad“, anunta crainica de stiri cu vocea ei ciripitoare, care sugera ca o durea in cot cel putin de Hafez Al Assad, daca nu cumva de intreaga Sirie. Numele sirianului tacani insa in creierul lui Marius, declansind un comutator. Asta ii suna mai cunoscut decit toate stirile cu partide si politicieni din Romania de azi. Hafez Al Assad. Mare prieten cu Ceausescu. Ii auzise numele de zeci de ori cind era copil. Intre timp il uitase. Dar facea parte si el din bucata de Romanie traita de Marius inainte de America, cea pe care o recunostea ca fiind a lui. Hafez Al Assad si Muammar Al Gaddafi si Saddam Hussein si tot felul de alte nume de prieteni ai Romaniei de atunci. Robert Mugabe. Yasser Arafat. Negrul ala din Zair, cu nume lung si caraghios. Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga. Arabii si africanii. Marii prieteni ai lui Ceausescu. Oare mai traieste vreunul dintre ei? Asta, unul, s-a dus. Dumnezeu sa-l ierte. Sau Allah.

„Ati ascultat stirile orei unu“, il informa cu amabilitate crainica pe Marius, smulgindu-l din reverie, dupa care la radio incepu o melodie a celor de la U2, Where the Streets Have No Name. Iar lui i se facu dintr -odata dor de America, de casa lui din San Pedro, Los Angeles. Atit de departe… Scutura din cap si se concentra la drum, dar mari volumul radioului, zguduind geamurile inchise cu acordurile glorioase ale formatiei irlandeze. De acum nu mai avea mult. Daca soseaua era macar la fel de buna ca pina acum, dupa ce iesise din Ploiesti, in vreo doua ore era in Iasi, in capitala Moldovei. Pentru prima oara in viata lui. De acolo, dupa harta, mai urma un fleac de patruzeci – cincizeci de kilometri pe un drum judetean, care n-avea sa fie la fel de bun, iar dupa aceea cinci – sase kilometri pe un firicel firav de pe harta, care insemna, probabil, un drum de tara nenorocit si plin de gropi. Si apoi…? O sa vada el.

Tinarul romano-american simti un val de entuziasm, un neastimpar adolescentin ce-l cuprinse asa, din senin. Azi dimineata, cind iesise in parcarea de la Sofitel si se indreptase spre masina, sovaise citeva secunde cu cheia in mina. Se pornea sa faca o timpenie cit casa. O nebunie care nu putea duce la nimic bun. Si totusi ghimpele strecurat de Dunkelman seara trecuta il zgindarise toata noaptea. Da, putea sa ajunga acolo in citeva ore. Putea sa-l caute pe nenorocit, pe Custura. Cine stie, n-o fi fost tocmai o intimplare ca lucrurile se aranjasera asa, ca nu-i uitase numele – dar cum ar fi putut sa i-l uite vreodata ? – si ca si-a amintit de el tocmai aseara, cit a stat cu americanul, neamtul sau ce o fi fost el.

Isi aprinse cu gesturi grabite un Kent si apasa pe acceleratia masinii lui sport. Soseaua era buna, mult mai buna decit cea pe care venise de la vama din Nadlac spre Bucuresti, iar acul vitezometrului urca pe nesimtite la 130, 140, 160, 180… Drumul pustiu, de simbata dupa amiaza, il invita sa goneasca, iar Corvette-ul vijiia pe soseaua serpuita, lasind in urma virtejuri cetoase. In masina inchisa, la adapost de praful omniprezent in Romania, tinarul fuma si batea cu podul palmelor in volan in ritmul melodiei rockerilor din Dublin. Gonea, isi amintea si intinerea, de parca ar fi alergat inapoi in timp, spre noaptea de la pichetul de graniceri. Era ca intr un vis cu ochii deschisi, un vis razbunator de adolescent, pe care il derulase in minte pentru prima oara in noaptea aceea de 4 mai 1986, iar mai tirziu, dupa toate cite se intimplasera, de alte zeci, de alte sute de ori. Iar pe traseu, in drumul lui spre 1986, spre Marcel Custura si spre pichetul de graniceri, el traversa o alta noapte, cea din San Fernando Valley. In mintea lui Marius cele doua nopti se unira, incepura sa curga una in prelungirea celeilalte si isi dadu seama ca se pornise la un drum pe care nu avea cum sa nu-l faca, fiindca visase ani in sir, intr un fel sau altul, ca o sa ajunga sa-l faca. Doar din pricina vremii care trecuse si il maturizase pe nesimtite uitase asa, incetul cu incetul, de el, de Leo si de noaptea aceea ce zamislise noaptea urmatoare, noaptea americana din 1991. Acum, cind imboldul de odinioara reinviase, parca renascuse si el, Marius Albu cel de optsprezece, nouasprezece, douazeci de ani, cel ce n-avea nimic de pierdut si, plin de avint si furie entuziasta, isi forta masina pe drumul spre Iasi sub un cer senin si arzator, in timp ce muzica se revarsa asurzitoare din boxe inauntrul Chevroletului rosu.

Insa, oricit de puternice ar fi fost boxele si oricit de transpus se va fi simtit Marius, auzul lui inregistra imediat, in mod reflex, vaierul asurzitor al unei sirene ce se porni undeva in urma lui. Tresari si reduse imediat si viteza, si volumul boxelor. Apoi se uita in oglinda retrovizoare si vazu cum din urma lui se apropie intr-adevar o masina alba, cu insemnele politiei si cu girofarul ros albastru pus in functiune. O clipa ii trecu prin minte sa tureze motorul Chevroletului la maximum si sa-i lase pe politisti sa se uite cum masinuta din fata lor dispare triumfal dincolo de orizont, intr-un nor de praf hollywoodian. I-ar fi placut la nebunie. Era putin probabil ca politaii din spatele lui, urmasii militienilor din Romania socialista, sa se poata tine dupa el. Numai ca atunci n-ar mai fi ajuns in nici un caz in Iacobeni. L ar fi blocat foarte repede pe sosea, fiindca… totusi cite Chevroleturi Corvette sa fi fost in partea aia de tara ? Poate ca s-ar mai gasi citeva, isi zise Marius, care in cele citeva zile petrecute in Bucuresti remarcase uimit ca, desi romanii erau mai saraci decit isi imaginase el – chiar daca departe de saracia cenusie in care era inglodata Romania cind plecase el Dincolo –, nenumarate masini de lux rasareau pe strazi si in parcari, ca sobolanii din canalizare. De ar fi fost sa judece numai dupa limuzinele de pe sosele, un american autentic, necunoscator al locului, ar fi spus ca a nimerit intr-o tara europeana prospera, de vreme ce masini cu marci precum Mercedes, BMW, Porsche, ba chiar Rolls Royce, Lamborghini, Bentley si Ferrari, se intilneau mai des in mahalalele Bucurestiului decit in unele cartiere rezidentiale din America de Nord.

Dar un Corvette rosu e un Corvette rosu, iar un Corvette rosu decapotabil in Tecuci ori Birlad nu-i greu de reperat, se gindi tinarul in timp ce opri masina pe marginea soselei, calcind cu rotile din dreapta iarba uscata si rara. Si apoi Marius cel matur, reeducat in Statele Unite, prefera sa evite conflictele cu politia. Nu duceau la nimic bun. De altfel, ce puteau sa i faca? Era cetatean american. Adica mai mult decit un politist roman. Evident, depasise limita de viteza, oricare o fi fost ea aici: nouazeci, o suta de kilometri pe ora… Deci or sa-i dea o amenda. Vreo cincizeci, cel mult o suta de dolari. Altceva ce sa-i faca? Sa i sufle un kil de pene in cur! Asa ca, in timp ce masina politiei opri frumos in spatele Corvette-ului, iar din ea cobori un barbat tinar, in uniforma albastra si cu chipiu, Marius pregati relaxat carnetul de conducere american si deschise geamul portierei.
— Helau, mistar, buna ziua. Actele dumneavoastra, va rog. Iior peipars, pliz, pronunta cu grija politistul.

De fapt pronunta „actili dumniavoastri, va ruog“, iar Marius simti cum il gidila ceva in git. Era gata sa pufneasca in ris. Uitase de accentul asta, pe care il imitau batjocoritor in copilarie : accentul de moldovean, de topirlan flamind, venit in Banat cu „trenul foamei“. Marius nu se lamurise niciodata ce era „trenul foamei“ si de ce i se spunea asa, dar, evident, cu el venisera odinioara din coltul opus al tarii moldovenii flaminzi, agresivi si betivani, care vorbeau romaneste cu accentul ala caraghios. „Moldovean“ era unul din multele apelative cu care se insultau unii pe altii pustii din Oravita. Lui Marius ii rasari in minte o poezioara pe care o auzise de nenumarate ori pe strada cind era mic :
„A nceput de ieri sa cada
Cite-un moldovean pe strada,
Nemincat de o saptamina,
C-un casetofon in mina“.
Asa si-i si imagina pe moldoveni: o turma de barbati murdari, flaminzi si ducind in mina cite un casetofon mare din plastic, din care se revarsa, la volum maxim, muzica populara – moldoveneasca, desigur.

Fragment din cartea: