Roland Barthes: Despre fii, mame si incredibila lor dragoste
Cunoscut drept unul dintre cei mai importanti structuralisti francezi, prilej de restante la Litere si de ameteli semiotice, Barthes e nedreptatit. De fapt, Roland Barthes este un mare poet.
Fragmente dintr-un discurs indragostit poate fi oricand o biblie a romantismului. Si, la fel cum in acel splendid eseu, Barthes pleda pentru indragostire, in aceste vremuri ale sexualitatii neindragostite, in Jurnalul de doliu (nu e o lectura de vacanta, stim, dar este o carte atat de frumoasa…), veti citi despre durerea sublimata a doliului dupa o mama pe care a iubit-o prea mult.
O carte despre doliu in sens literar, dar si in sens psihanalitic. „Scriu din ce in ce mai putin tristetea mea, dar, de cand nu o mai scriu, ea este mai puternica, trecuta la rang e vesnica.“ Nu este aceasta confesiune sinteza unui intreg tratat despre ceea ce ar insemna „a face doliul“ si imposibilitatea de a vorbi?… „Transform aceasta Munca in sens analitic (munca a doliului, a visului) in Munca reala – a scriiturii“.
Barthes ar trebui citit de catre oricine crede ca emotiile, de la cele mai banale, cotidiene, si pana la cele mai rare si mai grele, au un sens al lor, care noua, celor obisnuiti sa ne miscam printre socoteli pragmatice, ne scapa. Incantarea de a contempla un stol de randunele este aproape un fapt religios, pentru ca ea trimite cu gandul la sufletul mamei iubite.
Pentru cei care isi detesta parintii si cred ca dialogul este inchis, este o carte a dragostei ce poate fi restaurata si care ramane persistenta dincolo de lumi. O elegie a iubirii filiale, o poveste exemplara.
