Tragedia romilor deportati in Transnistria, 1942-1945

La aproape 60 de ani distanta, cand am intervievat-o pe Anuta Branzan despre Transnistria, ea mi-a explicat cum, dupa ce mama si sora ei au murit de tifos, iar tatal a fost ucis de soldatii germani, s-a luptat ca sa le tina in viata pe surorile ei mai mici pe drumul de intoarcere spre casa, pe un ger naprasnic. Mi-a povestit ca, la varsta de zece ani: „M-asezam ca animalele, ca si cainii peste catei, sa le incalzesc cu corpul meu.” Intrebata cum au reusit sa supravietuiasca trei copii ramasi orfani, Anuta a spus ca, in ciuda foamei si a setei, „numai prin puterea lui Dumnezeu am rezistat de am venit”.

La aproape 60 de ani distanta, cand am intervievat-o pe Anuta Branzan despre Transnistria, ea mi-a explicat cum, dupa ce mama si sora ei au murit de tifos, iar tatal a fost ucis de soldatii germani, s-a luptat ca sa le tina in viata pe surorile ei mai mici pe drumul de intoarcere spre casa, pe un ger naprasnic. Mi-a povestit ca, la varsta de zece ani: „M-asezam ca animalele, ca si cainii peste catei, sa le incalzesc cu corpul meu.” Intrebata cum au reusit sa supravietuiasca trei copii ramasi orfani, Anuta a spus ca, in ciuda foamei si a setei, „numai prin puterea lui Dumnezeu am rezistat de am venit”.

„Marturiile din acest volum reprezinta portrete personalizate ale persecutiei adesea uitate a romilor care au fost deportati din Romania intre 1942 si 1944. Prin cuvintele lor, descoperim evenimentele tragice cu care s-au confruntat din momentul despartirii brutale de tara natala, atunci cand autoritatile romane i-au manat cu arma in mana prin toata tara, experientele lor ingrozitoare din lagare, iar pentru supravietutori, drumul plin de primejdii inapoi acasa.

Ca cetateni ai Romaniei, in loc sa beneficieze de protectia dreptului lor la viata, o parte din populatia romilor din Romania a fost tinta regimului pronazist al lui Ion Antonescu, printr-o politica de genocid, care este forma cea mai radicala de excludere din societate pe care o poate practica o administratie.

[…] La aproape 60 de ani distanta, cand am intervievat-o pe Anuta Branzan despre Transnistria, ea mi-a explicat cum, dupa ce mama si sora ei au murit de tifos, iar tatal a fost ucis de soldatii germani, s-a luptat ca sa le tina in viata pe surorile ei mai mici pe drumul de intoarcere spre casa, pe un ger naprasnic. Mi-a povestit ca, la varsta de zece ani: „M-asezam ca animalele, ca cainii peste catei, sa le incalzesc cu corpul meu.” Intrebata cum au reusit sa supravietuiasca trei copii ramasi orfani, Anuta a spus ca, in ciuda foamei si a setei, „numai prin puterea lui Dumnezeu am rezistat de am venit”.

Citind istoriile orale ale romilor
In ciuda trecerii a peste 60 de ani de la acele evenimente tragice, supravietuitorii romi evoca plini de emotie ororile experientelor lor in Transnistria. Ca persoane care au fost rar intr-o sala de clasa, nu au fost cititori frecventi ai textelor de istorie si nici ai documentelor pe aceasta tema, relatarile supravietuitorilor romi despre experientele lor in Transnistria sunt puternice prin precizia cu care descriu suferintele si tragediile pe care le-au produs politicile antonesciene.

Silvia Stanescu ne spune cum s-a confruntat cu alegerea intre a fi ingropata de vie pentru un timp sau de a fi violata de bande de soldati. Gheorghe Irimia a fost martor cand soldatii germani l-au luat cu forta pe tatal sau, pe care nu mai avea sa-l vada niciodata. Enuta Spiridon si sora ei au suferit batai crunte din partea unor paznici, in urma carora sora ei si-a pierdut viata. Lucia Mihai s-a opus poruncii parintilor ei de a-i ajuta sa le omoare copilul nou-nascut, salvandu-i astfel viata.”

din Introducere, de Radu Ioanis

„Cartea de fata opreste caderea timpului in uitare.

Istoria se scrie cu sange. Acest sange varsat de inaintasi ne obliga sa scoatem la lumina toate faptele comise de-a lungul secolelor. Eroice sau rusinoase, faptele si evenimentele petrecute nu trebuie uitate, nu trebuie ascunse, ci, dimpotriva, slavite ori aratate cu degetul, pentru ca atrocitatile sa nu se mai repete.

Au trecut 67 de ani de cand coloane de carute cu romi insotite de jandarmi si trenuri de marfa incarcate pana la refuz cu oameni au luat drumul Transnistriei, tara de surghiun pentru cei considerati de rasa inferioara, care trebuiau sa dispara intru „omogenizarea” poporului roman. Mintiti la plecare, mintiti la sosire privind soarta lor, fara a avea cine sa se intereseze de ei, au fost o prada usoara pentru cei care au planificat disparitia lor.

Jefuiti la plecare, jefuiti la trecerea Nistrului, jefuiti la sosire, jefuiti de carute si de cai, jefuiti de monede de aur si de argint, au fost fortati sa renunte la modul lor de viata din strabuni, la libertatea lor fizica si sufleteasca si au fost dusi spre pierire.

Ne intrebam de ce aceasta tacere. De ce a trebuit sa treaca atata timp pana cand marturiile supravietuitorilor sa fie transpuse in imagini sau in scris? Raspunsul este simplu: pana in urma cu 20 de ani nu a existat o elita a romilor care sa vorbeasca si sa prezinte lumii pagina neagra de istorie a acelui timp.”

din Cuvant inainte, scris de Luminita Mihai Cioaba

Carte publicata sub auspiciile Fundatiei Social Culturale a Romilor „Ion Cioaba”, Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” si Centrului de Studii Avansate asupra Holocaustului – Muzeul Memorial al Holocaustului, Washington, DC.

Aceasta publicatie a fost posibila datorita sprijinului Biroului pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului (ODIHR) al OSCE. Opiniile si informatiile pe care volumul le contine nu reflecta in mod necesar politica si pozitia ODIHR.

Foto: dreamstime.com