Un cantecel asurzitor

Sa ma intorc la Pauza dintre vene e ca si cand as pleca intr-o calatorie lunga, lunga, la capatul capului meu. Am scris volumul asta in vreo 2 ani, in transe. Eu cand scriu, scriu mult dintr-o data. Adesea mi se intampla sa umplu toate colile albe pe care le am pe masa in acel moment. Cand se termina colile, se termina si poemele. E foarte simplu.

Unul din poemele din Pauza imi aduc bine aminte ca l-am scris intr-un bar de pe Lipscani, dupa ce am iesit de la facultate. Am scris pe servelele de sub ceasca de cafea. Apoi chelnerita a vazut ce concentrata sunt si m-a intrebat firesc: „Sa va mai aduc?”. Eu am raspuns fara sa fiu atenta, credeam ca se refera evident la cafea. Zic „da”. Si se intoarce peste un minut cu vreo 5 servetele. Am ramas cu gura cascata. Am continuat in felul asta poemul, pana la capatul servetelelor…

Un alt poem l-am scris pe un balcon in Vama Veche, la vreo 100 de metri de mare. Ma simteam cu atat mai departe de mare cu cat aproape ca inaintam prin ea. Uitandu-ma in gol am scris „ne despart kilometri de candoare..”. Nu stiu cum se aude asta pentru cei din afara, pentru mine acolo, dinauntru, asta era un strigat de disperare pe care rareori ori il poti articula in cuvinte.

E foarte interesant ca recitind acum acele poeme retraiesc toate acele clipe frumoase si intrucatva infricosatoare. Multi cunoscuti mi-au spus ca atunci cand „imi vine sa scriu” si ma insingurez, ma innegurez cumva la fata, devin o alta, nimeni nu mai poate comunica cu mine. E cu adevarat o „calatorie”. Simti ca iese poezie adevarata cand de intorci de acolo un alt om. Singura multumire pe care mi-o aduce poezia, pe langa luciditate, e aceasta „intoarcere” in lume, pe care ma simtit-o de cateva ori dupa „innegurare”.

E interesant ca de poemele din Pauza dintre vene m-am apucat dupa o pauza de vreo doi ani de la debutul meu, cand scrisesem poezie uneori in fiecare zi. Experienta de scriere in a doua carte a fost cu totul alta. Am resimtit pe deplin tortura „pauzei de scris” de aceea am vrut foarte mult ca titlul sa ramana Pauza dintre vene desi multi m-au sfatuit sa il schimb ca e prea artificios.

Eu vedeam la vremea aceea peste tot in jurul meu o pauza uriasa care ma inghite, un loc unde nu respiri dar inima inca iti bate. Un refugiu. Un loc in care te opresti si te uiti inapoi fara sa impietresti. Ma obseda pe atunci scriitoarea britanica Sarah Kane, si cand am descoperit piesa ei „4.48 Psychosis” am stiut ca simtise si ea „pauza dintre vene” care a inghitit-o cu totul. De aceea am ales ca motto versurile ei superbe „Nu vreau sa mor. Nu vreau sa traiesc.”. Aici am simtit ca se ascunde pauza dintre vene.

Tot in acest volum am scris pentru prima data poeme dedicate unor persoane reale caci in Poemextrauterine dedicasem o gramada de poeme unor personaje din capul, cu nume inventate si usor calofile. Acum am cinci poeme adresate direct unor oameni vii: Octavian, Nora, Angela, Frida, fratele meu Alex. Si pentru Sarah am scris un intreg ciclu de poeme conceput ca un „jam session” cu versuri din ea si din Sylvia Plath.

Apar sporadic amintite si Elena Vladareanu si Ruxandra Novac. Nu sunt deloc referinte livresti, in nici intr-un caz. Au fost doar momente/vise in care i-am avut alaturi pe acesti autori, nu prin ceea ce scriu ci mai ales prin ceea ce sunt, acolo, in momentul ala fragil, ca un fel de moarte clinica, in care timpul e beat si tu trebuie sa te agati de ceva ca sa scapi. Si eu m-am agatat de ei. Nu in viata, ci in pauza de viata.

In inima mea cartea asta ramane ca un cantecel asurzitor, fredonat de un copil fricos, ratacit in padure.

Miruna Vlada

De citit: