Eu plec, de Jean Echenoz, editura Art

Castigator al Premiului Goncourt in 1999, Echenoz este un autor francez spargator de gheata literara, ca sa folosesc unul din mijloacele de transport de care are nevoie personajul central, Felix Ferrer, ca sa ajunga la destinatia finala.

Vorbind despre Ferrer si modurile lui de a-si pierde timpul, autorul intreaba indirect cititorul daca e fericit, prin afirmatia lui: „una din manifestarile fericirii este dorinta ca prezentul sa nu se sfarseasca niciodata“.

Ferrer nu da semne ca ar fi, el are doar o galerie de arta, prin care incearca sa lanseze artisti cat mai ciudati, care ar putea avea mare cautare. Are in urma cinci ani de relatie rutinara cu Suzanne, pe care o si paraseste de la inceputul cartii si incepe un sirag de relatii fara sens sau viitor, doar pentru ca nu-i place singuratatea.

Si-l mai are pe Delahaye, care ofera sfaturi pentru investitii, care-i face cunoscuta existenta comorii – arta paleobaleniera rarisima – de pe un vas esuat aproape de Polul Nord.

Ferrer incepe aventura spre tinuturile inghetate, traieste alaturi de echipajul unui spargator de gheata, e purtat de sanii trase de caini si conduce scutere de zapada, o suita de incercari piperate cu roiuri de tantari si cu o romanta pragmatica chiar si la cele mai putin tentante temperaturi.

Comoara, trei cufere cu antichitati regionale, nu-l lasa sa se bucure prea mult, disparand inainte sa fie asigurata sau inseifata.

Lui Echenoz nu-i plac banalele reguli literare si-si permite sa le schimbe dupa bunul plac, ceea ce incanta si distreaza. Pentru ca Ferrer sa nu se deprime exagerat, ii ofera o noua aventura, Helene, femeia rece dar disponibila, care-l insoteste cateva zeci de pagini si care intoarce spatele cand ii convine.

Ferrer nu e un personaj usor de apropiat, isi vede de-ale lui si nu se gandeste prea mult la altii. De ce ne-ar placea de el? Poate pentru ca risca totusi ca sa recupereze cuferele, poate pentru ca este tras pe sfoara de cel in care avea incredere, poate tocmai pentru ca n-are chiar calitati de personaj principal.

De cealalta parte apare prea sters Delahaye, un personaj de nebagat in seama, pana cand e metamorfozat in Baumgartner, care intriga de la inceput prin miscarile lui din hotel in hotel, din oras in oras, din Franta in Spania.

Cartea intinde maini sigure spre cititor, stie ce e in ea si nu incearca sa atraga prin intamplari nefiresti ci prin stilul racoritor, care se descotoroseste de virgule si sentimente.

Recenzie de Alexandra Niculescu